AIDA.
Attention: Do I have your attention?
Interest: Are you interested? I now you are, becouse it's f--k or walk. You close or you hit the bricks.
Decision. Have you made your decison, for Christ?
Action.
Glengarry Glen Ross -1992 (cu Al Pacino, Kevin Spacey, Alec Baldwin, Jack Lemon, Ed Harris)
Delta Dunarii, august prin '92. Impreuna cu 2 amici stateam la cort de cateva zile. Prindeam suficient de mult peste dar, pentru ca stateam de cateva zile pe malul bratului Sulina (eram pe la Mila 23) ne cam saturasem de traficul pe care-l consideram infernal (o, tempora!) si ne-am gandit s-o luam pe canale spre o zona mai ''sauvage". Dupa 3h pe Sontea si inca 2h pe Olguta (nu va hliziti in necunoastere! barca era plina si mergeam si contra curentului) am ajuns undeva pe langa o confluenta. In cele din urma, ne-am pus tabara intr-o zona incredibil de spectaculoasa. Ulterior, am constatat ca eram vecini cu o gradina, al carui proprietar ne-a vizitat catre seara, vaslind intr-o barcuta de plastic cum erau cele pe vremuri in parcurile bucurestene (alea cu lac, nu?...). Il stiam pe mos Pituh din '89, cand statusem in gazda la el, undeva in capatul satului Mila 23 (penultima casuta). Mosul (avea doar vreo 60 ani, dar avea si barba si podoaba capilara albe ca zapada) avea cam 1,90, o alura de rugbist si o mana cat o pagaie. Cand l-am vazut in barcuta rosie, cu sapca pe ochi si cu un catel artagaos pe post de pasager, cum se opreste din vaslit in fata noastra nu il recunoscusem inca. Ne-a salutat si s-a dat jos din barca. Ne-a intrebat de unde suntem. L-am recunoscut. Ne-a recunoscut (pe 2 dintre noi, care statusem la el). Cum merge pescuitul, cum merge gradinaritul, politeturi, hai noroc, noroc, invitatie la masa, tot tacamul. A fost o seara super agreabila, tinand cont ca mosul avea chef de povestit (somni de 6- 7 m aruncati pe mal de valurile facute de "Pasager", stiuci cat traversa de cale ferata, crapi aurii care umpleau lotcile cu masivitatea lor). Tin minte ca toata noaptea am visat marea evadare intr-o lume apusa, populata cu fantasmele mele erotice de pescar bucurestean. A doua zi de dimineata, o data cu soarele, ne-am trezit si noi sa facem cafea. Mos Pituh se infiinteaza iar, de data asta venind pe poteca ce serpuia printre fire de papura si iarba.
Uitasem sa spun ca amicii mei ramasesera decuseara fara tigari si-si impartisera tragic si sfasietor ultima tigara. Pe mine, nefumator convins, chestia asta m-a lasat indiferent. Pe mos Pituh, nu, pentru ca aici intervine legatura cu tehnicile de vanzare ;-)
- Tu faci azi cafea?
- Da, mos Pituh. Iti pun si matale?
- Nu, ca nu-mi trebuie mie cafea. Da' vad ca voi beti. Sunteti tineri, lasa ca e bine sa beti cafea, sa vedeti cand trage pestele... zise si zambi in barba catre ceilalti 2 amici, care incepusera sa misune pe langa cort.
A urmat o scurta lamentatie in care Cristi si Mateo incepura sa regrete ca e greu fara tigari, ca e nasol, ca asta nu e pescuit, fara mahorca, ca fara bautura se mai poate, dar fara tigari e nashpa, bah nene bah... Jale mare! ce sa zic...
- Dar ce fumati voi, la Bucuresti? rasuci mosul cutitul in rana sangaranda
- Pai ce sa fumam, mos Pituh... Snagoave, BT-uri... d-astea... Iar cand suntem in bani Kentane, Marlboro, Pall Mall.. eheee... As putea sa jur acum ca am vazut lacrimi de durere...
- Si... sunt scumpe astea mai straine?
- Pai fo' 300 Pall Mall-ul iar Kent-ul si Marlboro cam 350, dar uneori ajung si 400...
- Da' sunt bune, nu? Buuune...
- Aoleoo... zisera cele 2 statui ale deznadejdii... Bune rau...
- Eeee.. ia sa fie p-aci un magazin cu tigari... cat ati da pe un pachet de Marlboro d-ala rosu?
- Pai... daca e lung, 400. Daca e scurt, mai putin, vreo 350... zisera statuile...
- 400? E mult tare... Ati da voi 400 pe un ... pachet? Am avut impresia ca vrea sa foloseasca alt cuvant... dar poate nu am fost foarte atent, cine mai stie?...
- Eeh, Mos Pituh, glasui una dintre statui cu nedisimulata superioritate... o fi mult, da' face... Uite acu' as marca banu'...
- Pai am eu un pachet, d-ala lung si rosu, mi l-a dat un neamt acu vreo 2- 3 luni, ca l-am dus cu barca juma' de zi... zise Mos Pituh si scoase din surtuc un pachet cu cowboyul canceros...
Un pachet de Marlboro long size: 400. O zi de vaslit negociata cu neamtu': 100. Imaginea amicilor mei din acele clipe: nepretuita. Seara, la cina pescareasca oferita de Mos Pituh, unul dintre colegii mei a vrut sa fie ironic:
- Si cu ce l-ai plimbat pe Hans, Mos Pituh? Cu salupa asta? si arata catre copaia de plastic de un metru jumate lungime, careia cu multa indulgenta i-ai fi putut spune "barcuta".
- Nu domne'. Cu salupa cealalta! si ne arata cu indiferenta o salupa ancorata pe malul celalalt, la adapostul unor salcii care o incadrau. Pe vremea aia nici politia deltei nu avea asa ceva.
PS
Mos Pituh, ca si multe locuri unice din delta, nu mai exista. Mi-a ramas o poza rupta, patata si mototolita, cu un Mos Pituh tanar, prin anii '70, surprins de fotograf cand incerca sa ridice dintr-o barca un somn. Imi spusese ca avea 200 kg, dar eu cred ca exagera, ca multi altii care pescuiesc: cred ca avea doar 180 kg...
vineri, aprilie 24, 2009
joi, aprilie 23, 2009
Chiar trebuie sa ajungem la 10 miliarde??
Motivele pentru care s-ar putea argumenta ca e bine si necesar sa atingem cifra de 10.000.000.000 de hominizi cred ca sunt (fara pretentia de a le fi epuizat pe toate):
1. trebuie sa fim multi ca sa ne putem apara de eventuale / posibile / probabile / sigure invazii extraterestre;
(-) cat de sever ar trebui sa fie retardu’ de care suferi ca sa crezi in posibilitatea asta?
admitand ca am fost / suntem / vom fi vizitati de vecini curiosi, ar trebui sa admitem un lucru: tehnologic vorbind, sunt cu mult inaintea noastra din moment ce noi abia amusinam prin jurul Lunii iar ei ar trebui sa vina de la ani lumina; din aceasta perspectiva, nu cred ca numarul oamenilor ar fi avantajul competitiv cu care ne-am fali, neh?
2. trebuie sa fim multi ca sa umplem dpdv statistic toate nisele posibile pentru cat mai multe servicii si produse care se diversifica intr-un ritm galopant; ma gandesc doar la 3 industrii care sunt foarte grijulii cu factorul uman din perspectiva sporirii cantitative a portofoliului de clienti: industria tutunului, a petrolului si a constructiei de automobile: din 10 miliarde omuleti putem face un generator de venituri – 3 miliarde oameni x 0,5 pachete tigari/ zi x 2 $ / pachet x 365 zile + 1miliard oameni x 1 masina / an x 10 000 $ / masina + 5 miliarde masini x 50 km/zi x 10 litri / 100 km x 1,5 $ / litru x 365 zile= ghici ciperca (stie cineva traducerea intr-o limba de circulatie?)
(-) am contra-argumente, dar nu le voi expune acum. Nu lucrez, n-am lucrat si nu voi lucra in niciuna dintre aceste industrii, dar stiu oameni care depind de una din ele.
3. trebuie sa ne inmultim pentru ca pentru fiecare 100 adulti care devin post-adulti si care ies la pensie sa existe 200 – 500 – 1000 pre-adulti care devin adulti si care incep sa produca (si deci sa contribuie la subzistenta primilor, conform principiului solidaritatii sociale);
(-) lucrand in asigurari, explicam inca de acum 8- 9 ani cum, in Romania, 4 salariati sustineau (in virtutea principiului solidaritatii sociale bla- bla) 5 pensionari (la care se mai adauga si copii etc); ceea ce ma sidereaza nu este ca lucrurile merg din rau in mai rau, ci acela ca un lucru atat de simplu si de evident nu poate fi inteles de majoritatea co-nationalilor; m-am convins de acest lucru cu ocazia trecutei campanii de subscriere pentru PII.
4. pentru ca asa am fost programati / conditionati genetic / religios: „cresteti si va inmultiti”;
(-) nu comentez, dar recunoasteti ca se simte un fior mistic atunci cand se dezbat (public) subiecte gen: avort, contraceptie, prostitutie controlata (fiscal, medical samd), eutanasie;
5. pentru ca daca n-o facem noi, o fac cei cu care concuram pentru acelasi spatiu vital;
(-) eu spun ca e in codul genetic al fiecaruia dintre noi; are cineva curaj sa nege?
6. pentru ca putem; unii nu vor neaparat, dar slava domnului - pot, si ca atare nu-si pun probleme existentiale de genul: „ impreuna cu minunata mea partenera de sex neprotejat castig X dolari saptamanal – cati prezumtivi membri ai familiei pot intretine cu suma asta?”, „who t.. f... o sa-mi creasca eventuala progenitura?”, „daca eu sunt idiot si minunata mea partenera de sex neprotejat e tot pe-acolo, ce sanse sunt ca minunatii nostri plozi sa ajunga la maturitate nu neaparat genii dar macar sa stie sa urce in lift neasistati?”;
(-) contra-argument: daca ar gandi toti la fel de defect ca si mine, am risca sa ramanem fara un al 2-lea Beethoven! Io m-as risca (-;
1. trebuie sa fim multi ca sa ne putem apara de eventuale / posibile / probabile / sigure invazii extraterestre;
(-) cat de sever ar trebui sa fie retardu’ de care suferi ca sa crezi in posibilitatea asta?
admitand ca am fost / suntem / vom fi vizitati de vecini curiosi, ar trebui sa admitem un lucru: tehnologic vorbind, sunt cu mult inaintea noastra din moment ce noi abia amusinam prin jurul Lunii iar ei ar trebui sa vina de la ani lumina; din aceasta perspectiva, nu cred ca numarul oamenilor ar fi avantajul competitiv cu care ne-am fali, neh?
2. trebuie sa fim multi ca sa umplem dpdv statistic toate nisele posibile pentru cat mai multe servicii si produse care se diversifica intr-un ritm galopant; ma gandesc doar la 3 industrii care sunt foarte grijulii cu factorul uman din perspectiva sporirii cantitative a portofoliului de clienti: industria tutunului, a petrolului si a constructiei de automobile: din 10 miliarde omuleti putem face un generator de venituri – 3 miliarde oameni x 0,5 pachete tigari/ zi x 2 $ / pachet x 365 zile + 1miliard oameni x 1 masina / an x 10 000 $ / masina + 5 miliarde masini x 50 km/zi x 10 litri / 100 km x 1,5 $ / litru x 365 zile= ghici ciperca (stie cineva traducerea intr-o limba de circulatie?)
(-) am contra-argumente, dar nu le voi expune acum. Nu lucrez, n-am lucrat si nu voi lucra in niciuna dintre aceste industrii, dar stiu oameni care depind de una din ele.
3. trebuie sa ne inmultim pentru ca pentru fiecare 100 adulti care devin post-adulti si care ies la pensie sa existe 200 – 500 – 1000 pre-adulti care devin adulti si care incep sa produca (si deci sa contribuie la subzistenta primilor, conform principiului solidaritatii sociale);
(-) lucrand in asigurari, explicam inca de acum 8- 9 ani cum, in Romania, 4 salariati sustineau (in virtutea principiului solidaritatii sociale bla- bla) 5 pensionari (la care se mai adauga si copii etc); ceea ce ma sidereaza nu este ca lucrurile merg din rau in mai rau, ci acela ca un lucru atat de simplu si de evident nu poate fi inteles de majoritatea co-nationalilor; m-am convins de acest lucru cu ocazia trecutei campanii de subscriere pentru PII.
4. pentru ca asa am fost programati / conditionati genetic / religios: „cresteti si va inmultiti”;
(-) nu comentez, dar recunoasteti ca se simte un fior mistic atunci cand se dezbat (public) subiecte gen: avort, contraceptie, prostitutie controlata (fiscal, medical samd), eutanasie;
5. pentru ca daca n-o facem noi, o fac cei cu care concuram pentru acelasi spatiu vital;
(-) eu spun ca e in codul genetic al fiecaruia dintre noi; are cineva curaj sa nege?
6. pentru ca putem; unii nu vor neaparat, dar slava domnului - pot, si ca atare nu-si pun probleme existentiale de genul: „ impreuna cu minunata mea partenera de sex neprotejat castig X dolari saptamanal – cati prezumtivi membri ai familiei pot intretine cu suma asta?”, „who t.. f... o sa-mi creasca eventuala progenitura?”, „daca eu sunt idiot si minunata mea partenera de sex neprotejat e tot pe-acolo, ce sanse sunt ca minunatii nostri plozi sa ajunga la maturitate nu neaparat genii dar macar sa stie sa urce in lift neasistati?”;
(-) contra-argument: daca ar gandi toti la fel de defect ca si mine, am risca sa ramanem fara un al 2-lea Beethoven! Io m-as risca (-;
De la gandacul bolsevic la muza capitalista (IV)
Va fac cunostinta cu Alex Bodislav. Un clasic scria candva (Corneille- Cidul): "Valoarea nu asteapta numarul anilor"
Sper ca lectura randurilor de mai jos sa va convinga.
Antreprenoriatul în secolul 21 (imagine exterioară)
Secolul 21, supranumit şi secolul vitezei se îndreaptă spre un început marcat de criza economică ce se desfăşoară în viaţa globală. Criza anilor 2008 – 2012 (panta de scădere, în propria-mi opinie) pare a fi produsul exclusiv al „relaxării antreprenoriale”, această relaxare putând fi considerată prin modul de autoconducere, conducere şi dezvoltare a afacerilor. Dacă la sfârşitul secolului 19 şi la începutul secolului 20 vorbeam de afaceri simple, producătoare de bunuri palpabile, astăzi avem 60% din afacerile aflate în execuţie bazate pe servicii (plus valoare creată artificial, dar cu o contribuţie deasupra graficului de distribuţie a veniturilor obţinute la crearea Valorii Adăugate Brute) şi 40% din afaceri bazate pe munca de producţie bunuri, incluzând în această componentă şi efortul forţei de vânzare a respectivelor bunuri, neincluzând managementul de vânzare care poate fi calculat la servicii.
În vremurile bune, Era Marilor Afaceri (anii 1860 – 1910) când afacerile erau conduse etic şi se urmărea crearea infrastructurii (cazul S.U.A. – Compania Naţională de Căi Ferate şi Standard Oil), se urmărea profitul obţinut din bunuri palpabile, cum ar fi crearea utilajelor de forare de către o companie locală (no name), acestea fiind achiziţionate de către mici întreprinzători (primii antreprenori cu norme de conduită), care la rândul lor extrăgeau ţiţeiul şi îl depozitau pentru a fi transportat pe calea ferată către prelucrători, care, la rândul lor îl distribuiau pentru iluminat şi încălzire, bumul având loc atunci când Karl Benz a inventat motorul cu ardere internă (1886) şi Henry Ford banda de producţie specializată (1905) şi primul automobil de largă distribuţie (ieftin şi bun, aceasta fiind baza principiului Value for Money). Practic, o ţară cu asemenea antreprenori evolua pe baza acestora prin aportul acestora la PIB şi evoluţia infrastructurii naţionale în trend cu afacerile din ce în ce mai diversificate.
Astăzi, antreprenoriatul are la bază business-urile cu servicii financiare (prin prisma valoriilor de tranzacţie create, nu a numărului de unităţi dintr-un bun vândute). Serviciile financiare domină pieţele, creând peste noapte aşa numiţii milionari de carton (acei antreprenori care se bazează pe înşelăciune – Fannie Mae, Freddie Mac, SAFI, Caritas, FNI, etc.), şi milionarii bancheri, oamenii de afaceri respectaţi (ING, AIG, CitiGroup, Goldman Sachs, Certinvest). Când se crează bani din nimic pot rezulta trei lucruri: fie acele afaceri care crează banii sunt chiar licite şi reprezintă ceva inovativ (Apple, Google – partea albă), fie au ceva fără acoperire la mijloc la limita licitului (Enron, Fannie Mae, Freddie Mac – partea gri), fie doar sunt ilegale de la bun început (FNI, Bancorex), acestă ultimă categorie reprezintă partea care introduce economia subterană în legalitate dar cu consecinţe inflaţioniste pe termen lung – în piaţă sunt mai mulţi bani decât piaţa are nevoie şi poate suporta, rezultând economisirea acestora în bănci sau societăţii de investiţii financiare, creându-se indexarea inflaţiei prin dobândă fapt ce crează principiul bulgărelui de zăpadă în cadrul economiei, privite la nivel macro.
Întreprinzătorul perfect (imagine interioară)
Există mai multe tipuri de întreprinzători, de la cel care urmăreşte a-şi crea o afacere de care să fie mândru şi pe care s-o poată lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor săi (îi putem spune întreprinzătorul boem), până la cel care urmăreşte a dobândii bunuri şi foloase mergând pe linia subţire ce delimiteză legalul de ilegal.
Dacă ar fi să dăm crezare cărţilor ce tratează subiectul antreprenoriatului, am observa că viaţa este roz, iar cel care este mai gri este respins de piaţă. Fals! Acest fapt se întâmplă în afaceri foarte mari (de ordinul sutelor de miliarde de dolari) şi se petrece în momentul în care respectivul este prins într-o poziţie incomodă şi se intuieşte deznodământul situaţiei acestuia. Ultimul caz în care situaţia s-a petrecut ca la carte a fost în 2001, atunci când Enron ar fi putut să îşi revină, dar toţi partenerii de afaceri (integraţi pe verticală şi pe orizontală) au hotărât să respingă colaborarea cu aceştia fapt ce a dus la un faliment ustorător de aproximativ 200 de miliarde de dolari. Culmea situaţiei nu este că au respins Enron din cauza practicilor înfăptuite ci din cauza ideii că ar putea fi priviţi cu aceeaşi ochi cu care era Enron privită la acel moment.
Am asistat la discursul unui viitor doctor în economie de la ASE în care acesta spunea că etica, morala şi curăţenia porneşte din interior. Oarecum adevărat! În interior trebuie să existe pornirea, dar aceasta trebuie susţinută şi în practică, dacă nu există o bază legală şi o conduită economică naţională care să reglementeze şi să implementeze anumite norme, până atunci cei care au asemenea porniri vor fi îndepărtaţi până în momentul în care se vor integra sistemului gri existent. Am observat sistemul habotnic din Arabia Saudită, unde dacă înşeli (pe plan economic) pedeapsă este conformă Coranului: mâna dreaptă îţi este tăiată, la a doua abatere cea stângă, iar la a treia condamnarea la moarte prin lapidare... pare drastic, dar rezultatul este unul de ordin pavlovian: magazinele sunt deschise non-stop, iar vânzătorii, de obicei şi proprietari, apar doar dacă potenţialul client solicită încheierea unei tranzacţii, iar în afacerile executate exclusiv pe teritoriul aceştia sunt pe cât se poate de corecţi (înşelând doar prin prisma răstălmăcirii termenilor contractuali).
Întreprinzătorul perfect: etic, moral şi sprijinit de un cadru legal care să îi perimtă să rămână în business fără tratamente ilicite din partea partenerilor de afaceri. La urma urmei există două modele de reţinut în întocmirea căii de urmat: pune-te în locul persoanei pe care vrei să o înşeli şi să faci în aşa fel încât să poţi dormii liniştit noaptea.
Comportamentul antreprenorial (imagine de ansamblu)
La cursul de Tipologii ale Succesului şi Eşecului în Afaceri, susţinut de domnul profesor Alexandru Taşnadi, mi s-a prezentat ideea că o afacere din patru are succes, astăzi putem vorbi de o afacere din zece care are succes, în contextul crizei economice actuale. Conform acestei idei putem deduce că antreprenoriatul este în continuă schimbare, la fel şi comportamentul şi conduita ce trebuie respectată de către un antreprenor.
De la descoperirea focului până la apariţia logicii matematice, urmată de logica economică, omul a avut ca genă recesivă (pasivă), gena comportamentului antreprenorial (mercator, mercurial, merchandaiser), acestă gena a existat, există şi va exista; putând-o considera ca bază a egoismului. Practic, omul îşi doreşte, în primul rând binele lui, al familiei lui şi al neamului lui (egoismul altruist), dar acesta omite şi binele sau progresul societăţii fără deteriorarea cadrului natural.
Comportamentul uman, respectiv cel antreprenorial are ca principale componente: iubirea, ura, înavuţirea, dobândirea de foloase (materiale sau sentimentale). Se doreşte de către om a se crea avans, dar în detrimentul altora putând fi considerat o asemănare cu optimul paretian, fără a include avansul tehnologic, adică principiul de bază al anilor 1990 – 2010 care a fost baza ţărilor estice, avans propriu creat în detrimentul altora.
În zilele noastre s-a ajuns la un blocaj aproximativ în toate ramurile industriale exploatate la maxim de resursele primare de producţie. Chipurile IT din siliciu au ajuns la maximul fizic de 200 de milioane de tranzistori per nanometru, fapt momentan neprevăzut în producţia acestora. Am dat acest exemplu deoarece această ramură este cea mai puternic dezvoltată dintre toate industriile existente. Acest fapt arată limitarea psiho-tehno-logică a nişării excesive pe domenii precise şi care n-au mai cerut ajutorul educaţional şi logistic din domenii diametral opuse, cum ar fi: biologia, chimia, medicina sau fizica.
Omul poate crea / distruge, poate ajunge la infinit sau la zero, cu o singură condiţie: să nu uite de mediul familial şi mediul înconjurător, iar, în final, să fie un bun specialist.
Comportamentul uman, respectiv comportamentul antreprenorial are la bază genomul uman, cei 7 ani de acasă, educaţia primită (de la gradiniţă până la ultimul tip de doctorat sau EMBA), grupul social din care face parte şi cumulul deciziilor luate de a lungul vieţii (fie acestea decizii bune sau decizii mai puţin bune).
de Alexandru Bodislav
Sper ca lectura randurilor de mai jos sa va convinga.
Antreprenoriatul în secolul 21 (imagine exterioară)
Secolul 21, supranumit şi secolul vitezei se îndreaptă spre un început marcat de criza economică ce se desfăşoară în viaţa globală. Criza anilor 2008 – 2012 (panta de scădere, în propria-mi opinie) pare a fi produsul exclusiv al „relaxării antreprenoriale”, această relaxare putând fi considerată prin modul de autoconducere, conducere şi dezvoltare a afacerilor. Dacă la sfârşitul secolului 19 şi la începutul secolului 20 vorbeam de afaceri simple, producătoare de bunuri palpabile, astăzi avem 60% din afacerile aflate în execuţie bazate pe servicii (plus valoare creată artificial, dar cu o contribuţie deasupra graficului de distribuţie a veniturilor obţinute la crearea Valorii Adăugate Brute) şi 40% din afaceri bazate pe munca de producţie bunuri, incluzând în această componentă şi efortul forţei de vânzare a respectivelor bunuri, neincluzând managementul de vânzare care poate fi calculat la servicii.
În vremurile bune, Era Marilor Afaceri (anii 1860 – 1910) când afacerile erau conduse etic şi se urmărea crearea infrastructurii (cazul S.U.A. – Compania Naţională de Căi Ferate şi Standard Oil), se urmărea profitul obţinut din bunuri palpabile, cum ar fi crearea utilajelor de forare de către o companie locală (no name), acestea fiind achiziţionate de către mici întreprinzători (primii antreprenori cu norme de conduită), care la rândul lor extrăgeau ţiţeiul şi îl depozitau pentru a fi transportat pe calea ferată către prelucrători, care, la rândul lor îl distribuiau pentru iluminat şi încălzire, bumul având loc atunci când Karl Benz a inventat motorul cu ardere internă (1886) şi Henry Ford banda de producţie specializată (1905) şi primul automobil de largă distribuţie (ieftin şi bun, aceasta fiind baza principiului Value for Money). Practic, o ţară cu asemenea antreprenori evolua pe baza acestora prin aportul acestora la PIB şi evoluţia infrastructurii naţionale în trend cu afacerile din ce în ce mai diversificate.
Astăzi, antreprenoriatul are la bază business-urile cu servicii financiare (prin prisma valoriilor de tranzacţie create, nu a numărului de unităţi dintr-un bun vândute). Serviciile financiare domină pieţele, creând peste noapte aşa numiţii milionari de carton (acei antreprenori care se bazează pe înşelăciune – Fannie Mae, Freddie Mac, SAFI, Caritas, FNI, etc.), şi milionarii bancheri, oamenii de afaceri respectaţi (ING, AIG, CitiGroup, Goldman Sachs, Certinvest). Când se crează bani din nimic pot rezulta trei lucruri: fie acele afaceri care crează banii sunt chiar licite şi reprezintă ceva inovativ (Apple, Google – partea albă), fie au ceva fără acoperire la mijloc la limita licitului (Enron, Fannie Mae, Freddie Mac – partea gri), fie doar sunt ilegale de la bun început (FNI, Bancorex), acestă ultimă categorie reprezintă partea care introduce economia subterană în legalitate dar cu consecinţe inflaţioniste pe termen lung – în piaţă sunt mai mulţi bani decât piaţa are nevoie şi poate suporta, rezultând economisirea acestora în bănci sau societăţii de investiţii financiare, creându-se indexarea inflaţiei prin dobândă fapt ce crează principiul bulgărelui de zăpadă în cadrul economiei, privite la nivel macro.
Întreprinzătorul perfect (imagine interioară)
Există mai multe tipuri de întreprinzători, de la cel care urmăreşte a-şi crea o afacere de care să fie mândru şi pe care s-o poată lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor săi (îi putem spune întreprinzătorul boem), până la cel care urmăreşte a dobândii bunuri şi foloase mergând pe linia subţire ce delimiteză legalul de ilegal.
Dacă ar fi să dăm crezare cărţilor ce tratează subiectul antreprenoriatului, am observa că viaţa este roz, iar cel care este mai gri este respins de piaţă. Fals! Acest fapt se întâmplă în afaceri foarte mari (de ordinul sutelor de miliarde de dolari) şi se petrece în momentul în care respectivul este prins într-o poziţie incomodă şi se intuieşte deznodământul situaţiei acestuia. Ultimul caz în care situaţia s-a petrecut ca la carte a fost în 2001, atunci când Enron ar fi putut să îşi revină, dar toţi partenerii de afaceri (integraţi pe verticală şi pe orizontală) au hotărât să respingă colaborarea cu aceştia fapt ce a dus la un faliment ustorător de aproximativ 200 de miliarde de dolari. Culmea situaţiei nu este că au respins Enron din cauza practicilor înfăptuite ci din cauza ideii că ar putea fi priviţi cu aceeaşi ochi cu care era Enron privită la acel moment.
Am asistat la discursul unui viitor doctor în economie de la ASE în care acesta spunea că etica, morala şi curăţenia porneşte din interior. Oarecum adevărat! În interior trebuie să existe pornirea, dar aceasta trebuie susţinută şi în practică, dacă nu există o bază legală şi o conduită economică naţională care să reglementeze şi să implementeze anumite norme, până atunci cei care au asemenea porniri vor fi îndepărtaţi până în momentul în care se vor integra sistemului gri existent. Am observat sistemul habotnic din Arabia Saudită, unde dacă înşeli (pe plan economic) pedeapsă este conformă Coranului: mâna dreaptă îţi este tăiată, la a doua abatere cea stângă, iar la a treia condamnarea la moarte prin lapidare... pare drastic, dar rezultatul este unul de ordin pavlovian: magazinele sunt deschise non-stop, iar vânzătorii, de obicei şi proprietari, apar doar dacă potenţialul client solicită încheierea unei tranzacţii, iar în afacerile executate exclusiv pe teritoriul aceştia sunt pe cât se poate de corecţi (înşelând doar prin prisma răstălmăcirii termenilor contractuali).
Întreprinzătorul perfect: etic, moral şi sprijinit de un cadru legal care să îi perimtă să rămână în business fără tratamente ilicite din partea partenerilor de afaceri. La urma urmei există două modele de reţinut în întocmirea căii de urmat: pune-te în locul persoanei pe care vrei să o înşeli şi să faci în aşa fel încât să poţi dormii liniştit noaptea.
Comportamentul antreprenorial (imagine de ansamblu)
La cursul de Tipologii ale Succesului şi Eşecului în Afaceri, susţinut de domnul profesor Alexandru Taşnadi, mi s-a prezentat ideea că o afacere din patru are succes, astăzi putem vorbi de o afacere din zece care are succes, în contextul crizei economice actuale. Conform acestei idei putem deduce că antreprenoriatul este în continuă schimbare, la fel şi comportamentul şi conduita ce trebuie respectată de către un antreprenor.
De la descoperirea focului până la apariţia logicii matematice, urmată de logica economică, omul a avut ca genă recesivă (pasivă), gena comportamentului antreprenorial (mercator, mercurial, merchandaiser), acestă gena a existat, există şi va exista; putând-o considera ca bază a egoismului. Practic, omul îşi doreşte, în primul rând binele lui, al familiei lui şi al neamului lui (egoismul altruist), dar acesta omite şi binele sau progresul societăţii fără deteriorarea cadrului natural.
Comportamentul uman, respectiv cel antreprenorial are ca principale componente: iubirea, ura, înavuţirea, dobândirea de foloase (materiale sau sentimentale). Se doreşte de către om a se crea avans, dar în detrimentul altora putând fi considerat o asemănare cu optimul paretian, fără a include avansul tehnologic, adică principiul de bază al anilor 1990 – 2010 care a fost baza ţărilor estice, avans propriu creat în detrimentul altora.
În zilele noastre s-a ajuns la un blocaj aproximativ în toate ramurile industriale exploatate la maxim de resursele primare de producţie. Chipurile IT din siliciu au ajuns la maximul fizic de 200 de milioane de tranzistori per nanometru, fapt momentan neprevăzut în producţia acestora. Am dat acest exemplu deoarece această ramură este cea mai puternic dezvoltată dintre toate industriile existente. Acest fapt arată limitarea psiho-tehno-logică a nişării excesive pe domenii precise şi care n-au mai cerut ajutorul educaţional şi logistic din domenii diametral opuse, cum ar fi: biologia, chimia, medicina sau fizica.
Omul poate crea / distruge, poate ajunge la infinit sau la zero, cu o singură condiţie: să nu uite de mediul familial şi mediul înconjurător, iar, în final, să fie un bun specialist.
Comportamentul uman, respectiv comportamentul antreprenorial are la bază genomul uman, cei 7 ani de acasă, educaţia primită (de la gradiniţă până la ultimul tip de doctorat sau EMBA), grupul social din care face parte şi cumulul deciziilor luate de a lungul vieţii (fie acestea decizii bune sau decizii mai puţin bune).
de Alexandru Bodislav
duminică, aprilie 12, 2009
Tehnici de vanzare (III)
Un posibil raspuns la intrebarea de la postarea Tehnici de vanzare (I):
Puterea intrebarilor
Un tanar se muta intr-un alt oras care e situat langa ocean (sa spunem Sidney) si se duce sa isi caute de munca la un mare supermagazin.
- Ai oarecare experienta in vanzari? il intreba directorul.
- Da, ii raspunse tanarul. Acasa am fost comis voiajor.
Dupa o masurare lunga din priviri, directorul il accepta pe baiat, hotarandu-se sa ii dea o sansa. Sfarsitul interviului a fost:
-Ei bine…incepi lucrul de maine. Voi veni la inchidere sa vad cum te-ai descurcat.
Prima zi de munca a fost grea, dar tanarul nostru a depasit-o. La ora inchiderii, directorul a coborat si…
- Cate vanzari ai facut astazi?
- Una singura.
- Doar una ?!!! Azi ai avut un singur client?!! Media fortei noastre de vanzari este de 20 sau 30 pe zi. Cat de mare a fost vanzarea?
- 101.265 $
- 101.265 $ !?? Dar ce i-ai vandut? spuse directorul siderat si neincrezator.
- Prima data i-am vandut un carlig de pescuit de marime mica. A doua oara unul mediu. Apoi unul mare. Dupa aceea o lanseta puternica echipata cu mulineta. L-am intrebat unde se duce la pescuit si mi-a raspuns: "Pe mare." I-am spus ca pentru asta are nevoie de o barca, asa ca ne-am dus la departamentul de barci si i-am vandut una cu motor dublu Cris Craft.. Apoi mi-a zis ca nu crede ca masina lui, o Honda Civic, va avea forta sa o traga. Asa ca l-am dus la departamentul auto si i-am vandut un Pajero 4X4. Directorul era inmarmurit:
- Vrei sa-mi spui ca unui tip care a venit aici sa cumpere un carlig de pescuit i-ai vandut o barca si o masina??!
Tanarul:
-Nu, nu…el venise sa cumpere o cutie de absorbante pentru prietena lui. Si atunci i-am spus: "Ei bine, din moment ce weekend-ul tau e compromis, n-ar fi mai intelept sa te duci la pescuit?".
Puterea intrebarilor
Un tanar se muta intr-un alt oras care e situat langa ocean (sa spunem Sidney) si se duce sa isi caute de munca la un mare supermagazin.
- Ai oarecare experienta in vanzari? il intreba directorul.
- Da, ii raspunse tanarul. Acasa am fost comis voiajor.
Dupa o masurare lunga din priviri, directorul il accepta pe baiat, hotarandu-se sa ii dea o sansa. Sfarsitul interviului a fost:
-Ei bine…incepi lucrul de maine. Voi veni la inchidere sa vad cum te-ai descurcat.
Prima zi de munca a fost grea, dar tanarul nostru a depasit-o. La ora inchiderii, directorul a coborat si…
- Cate vanzari ai facut astazi?
- Una singura.
- Doar una ?!!! Azi ai avut un singur client?!! Media fortei noastre de vanzari este de 20 sau 30 pe zi. Cat de mare a fost vanzarea?
- 101.265 $
- 101.265 $ !?? Dar ce i-ai vandut? spuse directorul siderat si neincrezator.
- Prima data i-am vandut un carlig de pescuit de marime mica. A doua oara unul mediu. Apoi unul mare. Dupa aceea o lanseta puternica echipata cu mulineta. L-am intrebat unde se duce la pescuit si mi-a raspuns: "Pe mare." I-am spus ca pentru asta are nevoie de o barca, asa ca ne-am dus la departamentul de barci si i-am vandut una cu motor dublu Cris Craft.. Apoi mi-a zis ca nu crede ca masina lui, o Honda Civic, va avea forta sa o traga. Asa ca l-am dus la departamentul auto si i-am vandut un Pajero 4X4. Directorul era inmarmurit:
- Vrei sa-mi spui ca unui tip care a venit aici sa cumpere un carlig de pescuit i-ai vandut o barca si o masina??!
Tanarul:
-Nu, nu…el venise sa cumpere o cutie de absorbante pentru prietena lui. Si atunci i-am spus: "Ei bine, din moment ce weekend-ul tau e compromis, n-ar fi mai intelept sa te duci la pescuit?".
Ziceri care mi-au influentat modul de gandire (I)
Azi am decis ca e timpul sa introduc ceva nou in blogul meu si am ezitat intre 2 directii. Prima era experimentarea unui nou stil de scriere a cuvintelor: dublarea vocalelor. O fraza editata astfel ar fi aratat cam asa: Aazi aam deecis caa e tiimpuul saa expeeriiimenteez ceeva. Nuu-i asaa caa-i coooool?!
M-am plictisit insa repede sa relationez in mod ovin cu tastele si m-am orientat spre a doua optiune. O sa scriu lucruri care, in cuvinte putine, reusesc sa substituie explicatii savante intinse pe pagini de curs sau ore de instruire manageriala. O sa cad uneori in pacatul inexorabil si irefutabil de a explica despre ce este vorba, dar promit sa nu exagerez...
Zicerea no.1: "cel mai usor lucru nu este sa dai pe cineva afara ci acela de a nu-l da afara"
Xplicatie: de cand am inceput sa am oarece tangenta cu industria asigurarilor (de viata) din Ro, una dintre cele mai intalnite axiome a fost "sa dai pe cineva afara e cel mai usor lucru" care alterna cu intrebarea pusa in mod superior- subversiv "ai invatat sa-ti concediezi oamenii?". Erau anii in care cultura manageriala din asigurari incerca sa imprumute accentele macho ale icon-urilor tip Norman Levine, anii de aur ai trainingului de vanzari si ale closing-urilor spectaculoase gen "data de expirare a ID-ului". Extremele comportamentale ale managerilor de linie (unit manageri si directori de agentie) erau ocupate de 2 tipuri distincte de relationare cu subalternii: "mama ranitilor" si "spargatorul de nuci". De fapt, nu se referea chiar la nuci, dar voi incerca sa dezvolt subiectul cu alta ocazie... Managerii tip "mama ranitilor" erau / sunt / vor fi genul de copii hiper - optimisti, care vad in orice rebut corporatist o tanara speranta, care doar dintr-o stranie si infinita ironie a sortii nu a apucat sa performeze la nivelul imenselor capacitati si a unui incomensurabil potential de referinte. Plus ca "tanara speranta" se intampla deseori sa fie educatoarea copilului "mamei ranitilor" / sa hraneasca neconditionat ego-ul sefului / sa-i spele deseori masina / sa-i faca muncile plicticoase gen "raportare " samd. Si pentru ca traim intr-o lume a aparentelor si perceptiilor, managerul tip "mama ranitilor", la intrebarile sus-amintite ale managerilor regionali, raspundea invariabil: "stii, mi-ar fi fost foarte usor sa-l dau afara pe X, dar eu nu ezit sa fac ce e mai greu: sa-i corectez comportamentul si sa fac din el vedeta companiei samd".
Zicerea no.1 am auzit-o cativa ani mai tarziu, intr-o alta industrie, ca raspuns dat unui coordonator de vanzari (cu trasaturi de "mama ranitilor" si acelasi discurs de bun samaritean). Stii care e culmea? Ideea complementara Zicerii no.1 am avut-o tot timpul in sistem, incepand cu ziua in care am citit "Dune": "mila inseamna cruzime..."
M-am plictisit insa repede sa relationez in mod ovin cu tastele si m-am orientat spre a doua optiune. O sa scriu lucruri care, in cuvinte putine, reusesc sa substituie explicatii savante intinse pe pagini de curs sau ore de instruire manageriala. O sa cad uneori in pacatul inexorabil si irefutabil de a explica despre ce este vorba, dar promit sa nu exagerez...
Zicerea no.1: "cel mai usor lucru nu este sa dai pe cineva afara ci acela de a nu-l da afara"
Xplicatie: de cand am inceput sa am oarece tangenta cu industria asigurarilor (de viata) din Ro, una dintre cele mai intalnite axiome a fost "sa dai pe cineva afara e cel mai usor lucru" care alterna cu intrebarea pusa in mod superior- subversiv "ai invatat sa-ti concediezi oamenii?". Erau anii in care cultura manageriala din asigurari incerca sa imprumute accentele macho ale icon-urilor tip Norman Levine, anii de aur ai trainingului de vanzari si ale closing-urilor spectaculoase gen "data de expirare a ID-ului". Extremele comportamentale ale managerilor de linie (unit manageri si directori de agentie) erau ocupate de 2 tipuri distincte de relationare cu subalternii: "mama ranitilor" si "spargatorul de nuci". De fapt, nu se referea chiar la nuci, dar voi incerca sa dezvolt subiectul cu alta ocazie... Managerii tip "mama ranitilor" erau / sunt / vor fi genul de copii hiper - optimisti, care vad in orice rebut corporatist o tanara speranta, care doar dintr-o stranie si infinita ironie a sortii nu a apucat sa performeze la nivelul imenselor capacitati si a unui incomensurabil potential de referinte. Plus ca "tanara speranta" se intampla deseori sa fie educatoarea copilului "mamei ranitilor" / sa hraneasca neconditionat ego-ul sefului / sa-i spele deseori masina / sa-i faca muncile plicticoase gen "raportare " samd. Si pentru ca traim intr-o lume a aparentelor si perceptiilor, managerul tip "mama ranitilor", la intrebarile sus-amintite ale managerilor regionali, raspundea invariabil: "stii, mi-ar fi fost foarte usor sa-l dau afara pe X, dar eu nu ezit sa fac ce e mai greu: sa-i corectez comportamentul si sa fac din el vedeta companiei samd".
Zicerea no.1 am auzit-o cativa ani mai tarziu, intr-o alta industrie, ca raspuns dat unui coordonator de vanzari (cu trasaturi de "mama ranitilor" si acelasi discurs de bun samaritean). Stii care e culmea? Ideea complementara Zicerii no.1 am avut-o tot timpul in sistem, incepand cu ziua in care am citit "Dune": "mila inseamna cruzime..."
vineri, aprilie 10, 2009
Corporatist fiind, paduri cutreieram...
Doua chestii complementare
Prima chestie: cand am citit prima data fabula de mai jos (nu stiu din pacate originea, s-a pierdut in negura calculatoarelor si mailurilor prin care a trecut) am priceput de ce relatiile dintre oameni pot ridica sau dobori o companie.
A doua chestie: ca si trainer, mi s-a intamplat de sute de ori sa folosesc sintagma "oamenii de stiinta au descoperit ca..." atunci cand explicam (well, incercam cel putin...) mecanismele care conditioneaza reactiile umane la anumiti stimuli (un agent de vanzare, de exemplu). Adevarul e ca de cele mai multe ori habar n-aveam cine a descoperit, de pilda, ca body language conteaza de cca 5 ori mai mult in comunicarea directa decat ce spui.
Fabula bananei corporatiste
Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane.
Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor. Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci maimute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost "Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici..."
Prima chestie: cand am citit prima data fabula de mai jos (nu stiu din pacate originea, s-a pierdut in negura calculatoarelor si mailurilor prin care a trecut) am priceput de ce relatiile dintre oameni pot ridica sau dobori o companie.
A doua chestie: ca si trainer, mi s-a intamplat de sute de ori sa folosesc sintagma "oamenii de stiinta au descoperit ca..." atunci cand explicam (well, incercam cel putin...) mecanismele care conditioneaza reactiile umane la anumiti stimuli (un agent de vanzare, de exemplu). Adevarul e ca de cele mai multe ori habar n-aveam cine a descoperit, de pilda, ca body language conteaza de cca 5 ori mai mult in comunicarea directa decat ce spui.
Fabula bananei corporatiste
Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane.
Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor. Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci maimute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost "Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici..."
miercuri, aprilie 08, 2009
De la gandacul bolsevic la muza capitalista (III)
Eee, dragi copii, azi n-o sa va mai aburesc cu muza capitalista. I-am dat liber si am trimis-o la ma-sa, pe Wall Street, unde sunt trotuarele mai largi si felinarele mai "eco".
So, azi m-am impiedicat de gandacul bolsevic de era sa scap laptopu' din mana de emotie. Ce-o mai vrea de la mine, ectoplasma cui l-a facut, astazi si maine?!! Pai ce sa vrea, niste timp pierdut (de catre je), niste nervi tociti (de catre je) si niste bj -uri administrate verbal (tot de catre je)...
Am o masina (oare sunt normal? poate ca da).
Am o masina luata pe firma mea (oare sunt normal? cred ca da, sper).
Am o masina luata pe firma mea, in leasing (aceleasi intrebari, mai caut raspunsul).
Nu, n-o sa vorbesc (acum) despre parcare samd. Azi o sa vorbesc despre impozit. Despre acel impozit pe care il plateste cineva care nu e proprietar (legal vorbind) al bunului impozitat, ci doar utilizator. Ok, nu comentez (acum) nici acest subiect. L-am platit si gata, ba inca am platit toata suma (2 x 75 lei) pentru 2009, ca sa nu mai fiu nevoit sa mai pierd inca o data timpul pe la Serviciul Public Finante Publice - pe scurt SPFP.
Daaar, in ciuda dorintei mele arzatoare de a scurta numarul de vizite la mai sus amintitul stabiliment si a-mi aloca astfel mai mult timp completarii armonioase a etajelor superioare ale propriei piramide maslowiene, fatalitatea isi face drum pana la cutia mea de scrisori si imi lasa...
...tobele bat, trompetele suna... o "DECIZIE DE IMPUNERE" trimisa de (ati ghicit, nu?) SPFP:
Romania, Serviciul Public bla bla, Sector bla bla, nr, data eliberarii bla bla, catre SC bla bla, cod fiscal bla bla, adresa bla bla, Nr. de rol nominal unic bla bla, figureaza in evidentele bla bla din cadrul SPFP bla bla, cu urmatoarele bunuri impozabile:
1. autoturisme in numar de 1 (sic!)
In conformitate cu prevederile legii bla bla privind bla bla, alti multi bla bla, se stabilesc urmatoarele obligatii de plata fata de bugetul bla bla. Si sunt listate 2 valori de 75 lei, cele pe care deja de platisem in avans.
Continua: Pentru neachitarea bla bla, 0,1% pentru fiecare zi bla bla. Prezentul titlu de creanta devine titlu executoriu in conditiile legii. Iarasi niste bla bla si jos 3 semnaturi ale unor ilustre genii carpatine, fiecare cu stampila sa: una rotunda (asta e director executiv adjunct), una ovuloida (un SS- sef serviciu) si una dreptunghiulara (prostu' satului - inspector). Carevasazica, 3 detinatori de stampila: uau! Imi imaginez cum isi etaleaza cu mandrie stampilele. Bineinteles, ca cea mai mare o are prostu' satului.
In fine, caut chitanta din februarie, o gasesc si impreuna cu "decizia de impunere" (suna ca porcu', nu?) ma orientez catre biroul cu pricina. Imi imaginam urmatoarea scena: io ma duc la ghiseu. io arat hartia si intreb ce-i cu ea. incasatoru' imi raspunde ca atat am de plata plus penalizarile. io fac pe mimozul si intreb ce se intampla daca am platit deja. incasatoru' imi raspunde ca trebuie sa dovedesc cu chitanta. io spun ca nu mai am chitanta. incasatoru' imi raspunde ca asta-i problema mea, si ca trebuie sa platesc datoria. io ii spun sa caute in "sistem" (nu mai spui "calculator", te-ai prins?). incasatoru' imi spune ca:
a. sistemu' nu permite
b. sistemu' a fost resetat din ratiuni de stat (a stat curentul samd)
c. le-a schimbat "hardu"
.
.
.
p. au un "soft" nou
in concluzie, dupa ce as fi stors pe incasator de toate negatiile si explicatiile posibile (si mi-as fi largit in mod subtil sfera de cunostinte in domeniul hermeneuticii de ghiseu) as fi scos triumfator CHITANTA si as fi lipit-o de geamul ghiseului, permitand astfel incasatorului sa si-la-bi-sea-sca si sa realizeze ce se intampla daca pune antreprenoru' pe drumuri aiurea-n tramvai.
Ce zici? Ajung la primul ghiseu, stau 3 minute, madam ma ignora ostentativ, cu toate tehnicile mele tip AIDA: dres glasul, schimbat pozitia corpului, zambet provocator, ranjet, facut cu ochiul. Mai aveam putin si faceam ca Manny inainte sa fie pleznit de fata in bikini (faza din Scarface, cand Manolo Ray ii explica lui Tony cum vor americancele emancipate sa fie agatate..). Inainte de a ma face complet de ras, madam imi arata cu un deget plin de inele babane sa ma duc la celalalt ghiseu. Ma repliez la coada formata la ghiseul no.2 si astept. Cand imi vine randul, imi incep sceneta scriptata. Dau "Decizia de impunere" si intreb ce-i cu hartia asta. Madam no.2 (cred ca e mai noua decat no.1, ca are mai putine inele babane) imi raspunde: "e o informare pentru cei care nu si-au platit inca impozitul. Daca dumneavoastra l-ati platit, nu trebuia sa veniti". Dupa cele 3 secunde de buimaceala (deh, madam no.2 nu-si respecta scriptul!) improvizez: "dar de ce nu se cheama informare si se cheama decizie de impunere? de ce trebuie sa sune ca o sentinta? daca as fi facut infarct?". Privirea de merlucius congelat care a insotit cuvintele "ee, uite ca n-ati facut!" m-au convins brusc de volumul pe care il ocupam in mod inutil in incinta SERVICIULUI PUBLIC FINANTE PUBLICE LOCALE Sector bla bla...
So, azi m-am impiedicat de gandacul bolsevic de era sa scap laptopu' din mana de emotie. Ce-o mai vrea de la mine, ectoplasma cui l-a facut, astazi si maine?!! Pai ce sa vrea, niste timp pierdut (de catre je), niste nervi tociti (de catre je) si niste bj -uri administrate verbal (tot de catre je)...
Am o masina (oare sunt normal? poate ca da).
Am o masina luata pe firma mea (oare sunt normal? cred ca da, sper).
Am o masina luata pe firma mea, in leasing (aceleasi intrebari, mai caut raspunsul).
Nu, n-o sa vorbesc (acum) despre parcare samd. Azi o sa vorbesc despre impozit. Despre acel impozit pe care il plateste cineva care nu e proprietar (legal vorbind) al bunului impozitat, ci doar utilizator. Ok, nu comentez (acum) nici acest subiect. L-am platit si gata, ba inca am platit toata suma (2 x 75 lei) pentru 2009, ca sa nu mai fiu nevoit sa mai pierd inca o data timpul pe la Serviciul Public Finante Publice - pe scurt SPFP.
Daaar, in ciuda dorintei mele arzatoare de a scurta numarul de vizite la mai sus amintitul stabiliment si a-mi aloca astfel mai mult timp completarii armonioase a etajelor superioare ale propriei piramide maslowiene, fatalitatea isi face drum pana la cutia mea de scrisori si imi lasa...
...tobele bat, trompetele suna... o "DECIZIE DE IMPUNERE" trimisa de (ati ghicit, nu?) SPFP:
Romania, Serviciul Public bla bla, Sector bla bla, nr, data eliberarii bla bla, catre SC bla bla, cod fiscal bla bla, adresa bla bla, Nr. de rol nominal unic bla bla, figureaza in evidentele bla bla din cadrul SPFP bla bla, cu urmatoarele bunuri impozabile:
1. autoturisme in numar de 1 (sic!)
In conformitate cu prevederile legii bla bla privind bla bla, alti multi bla bla, se stabilesc urmatoarele obligatii de plata fata de bugetul bla bla. Si sunt listate 2 valori de 75 lei, cele pe care deja de platisem in avans.
Continua: Pentru neachitarea bla bla, 0,1% pentru fiecare zi bla bla. Prezentul titlu de creanta devine titlu executoriu in conditiile legii. Iarasi niste bla bla si jos 3 semnaturi ale unor ilustre genii carpatine, fiecare cu stampila sa: una rotunda (asta e director executiv adjunct), una ovuloida (un SS- sef serviciu) si una dreptunghiulara (prostu' satului - inspector). Carevasazica, 3 detinatori de stampila: uau! Imi imaginez cum isi etaleaza cu mandrie stampilele. Bineinteles, ca cea mai mare o are prostu' satului.
In fine, caut chitanta din februarie, o gasesc si impreuna cu "decizia de impunere" (suna ca porcu', nu?) ma orientez catre biroul cu pricina. Imi imaginam urmatoarea scena: io ma duc la ghiseu. io arat hartia si intreb ce-i cu ea. incasatoru' imi raspunde ca atat am de plata plus penalizarile. io fac pe mimozul si intreb ce se intampla daca am platit deja. incasatoru' imi raspunde ca trebuie sa dovedesc cu chitanta. io spun ca nu mai am chitanta. incasatoru' imi raspunde ca asta-i problema mea, si ca trebuie sa platesc datoria. io ii spun sa caute in "sistem" (nu mai spui "calculator", te-ai prins?). incasatoru' imi spune ca:
a. sistemu' nu permite
b. sistemu' a fost resetat din ratiuni de stat (a stat curentul samd)
c. le-a schimbat "hardu"
.
.
.
p. au un "soft" nou
in concluzie, dupa ce as fi stors pe incasator de toate negatiile si explicatiile posibile (si mi-as fi largit in mod subtil sfera de cunostinte in domeniul hermeneuticii de ghiseu) as fi scos triumfator CHITANTA si as fi lipit-o de geamul ghiseului, permitand astfel incasatorului sa si-la-bi-sea-sca si sa realizeze ce se intampla daca pune antreprenoru' pe drumuri aiurea-n tramvai.
Ce zici? Ajung la primul ghiseu, stau 3 minute, madam ma ignora ostentativ, cu toate tehnicile mele tip AIDA: dres glasul, schimbat pozitia corpului, zambet provocator, ranjet, facut cu ochiul. Mai aveam putin si faceam ca Manny inainte sa fie pleznit de fata in bikini (faza din Scarface, cand Manolo Ray ii explica lui Tony cum vor americancele emancipate sa fie agatate..). Inainte de a ma face complet de ras, madam imi arata cu un deget plin de inele babane sa ma duc la celalalt ghiseu. Ma repliez la coada formata la ghiseul no.2 si astept. Cand imi vine randul, imi incep sceneta scriptata. Dau "Decizia de impunere" si intreb ce-i cu hartia asta. Madam no.2 (cred ca e mai noua decat no.1, ca are mai putine inele babane) imi raspunde: "e o informare pentru cei care nu si-au platit inca impozitul. Daca dumneavoastra l-ati platit, nu trebuia sa veniti". Dupa cele 3 secunde de buimaceala (deh, madam no.2 nu-si respecta scriptul!) improvizez: "dar de ce nu se cheama informare si se cheama decizie de impunere? de ce trebuie sa sune ca o sentinta? daca as fi facut infarct?". Privirea de merlucius congelat care a insotit cuvintele "ee, uite ca n-ati facut!" m-au convins brusc de volumul pe care il ocupam in mod inutil in incinta SERVICIULUI PUBLIC FINANTE PUBLICE LOCALE Sector bla bla...
marți, aprilie 07, 2009
De la gandacul bolsevic la muza capitalista (II)
Ma framanta de ceva vreme o nelamurire care se franjureaza treptat in altele. Managementul, asa cum e predat si insusit de absolventii de cursuri MBA, e un set de instrumente (tools, ca sa zic asa..) sau un transformator portabil de paradigme? Te ajuta sa iti multiplici optiunile sau, dimpotriva, sa le elimini pe cele neviabile? Poate fi inlocuita diploma in management cu o doza sanatoasa de bun simt (common sense, ca sa zic asa..) si simt practic? A fost Napoleon o exceptie? A fost Welsh o combinatie fericita? Am avut la guvernare (noi, romanii, ca sa zic asa..) vreun exemplu de excelenta? Au fost reforme care au modificat in mod inspirat paradigmele - sociale, economice, politice? Ce le lipseste politicienilor si tehnocratilor care conduc (as pune Past Perfect, dar n-am, ca sa zic asa..) Romania? In fine, vorbim de personaje fictive.
Acum, back to business. Ati aflat cine si cand a rostit cuvintele din precedentul Quiz (cel cu Other's People Money)? E Lawrence Garfield (exceptional nume!) jucat de Danny DeVito in Other's People Money - 1991. V-am promis un bonus: o sa va redau un fragment de dialog, care mi se pare genial. Este vorba despre batalia argumentelor in fata actionarilor, purtata de Andrew Jorgenson (Gregory Peck, majestuos si impunator, mostenitor al celor ce au infiintat firma in discutie) si Larry Garfield (a.k.a. Larry the Liquidator):
Andrew Jorgenson: I want you to look at him in all of his glory: "Larry the Liquidator." The entrepreneur of post-industrial America, playing God with other people's money. The robber barons of old at least left something tangible in their wake- a coal mine, a railroad, banks. This man leaves nothing. He creates nothing. He builds nothing. He runs nothing. And in his wake lies nothing but a blizzard of paper to cover the pain. Oh, if he said, "I know how to run your business better than you," that would be something worth talking about. But he's not saying that. He's saying, "I'm gonna kill you because at this particular moment in time, you're worth more dead than alive." Well, maybe that's true, but it is also true that one day this industry will turn. One day when the yen is weaker, the dollar is stronger, or when we finally begin to rebuild our roads, our bridges, the infrastructure of our country, demand will skyrocket. And when those things happen, we will still be here, stronger because of our ordeal, stronger because we have survived. And the price of our stock will make his offer pale by comparison. God save us if we vote to take his paltry few dollars and run. God save this country if that is truly the wave of the future. We will then have become a nation that makes nothing but hamburgers, creates nothing but lawyers, and sells nothing but tax shelters. And if we are at that point in this country, where we kill something because at the moment it's worth more dead than alive, well, take a look around. Look at your neighbor. Look at your neighbor. You won't kill him, will you? No. It's called murder, and it's illegal. Well, this, too, is murder, on a mass scale. Only on Wall Street, they call it maximizing shareholder value, and they call it legal. And they substitute dollar bills where a conscience should be. Damn it! A business is worth more than the price of its stock. It's the place where we earn our living, where we meet our friends, dream our dreams. It is, in every sense, the very fabric that binds our society together. So let us now, at this meeting, say to every Garfield in the land, here, we build things, we don't destroy them. Here, we care about more than the price of our stock. Here, we care about people. Thank you.
...................................................................................................................................................................
Lawrence Garfield: [In response to Jorgy's speech] Amen. And amen. And amen. You have to forgive me. I'm not familiar with the local custom. Where I come from, you always say "Amen" after you hear a prayer. Because that's what you just heard - a prayer. Where I come from, that particular prayer is called "The Prayer for the Dead." You just heard The Prayer for the Dead, my fellow stockholders, and you didn't say, "Amen." This company is dead. I didn't kill it. Don't blame me. It was dead when I got here. It's too late for prayers. For even if the prayers were answered, and a miracle occurred, and the yen did this, and the dollar did that, and the infrastructure did the other thing, we would still be dead. You know why? Fiber optics. New technologies. Obsolescence. We're dead alright. We're just not broke. And you know the surest way to go broke? Keep getting an increasing share of a shrinking market. Down the tubes. Slow but sure. You know, at one time there must've been dozens of companies making buggy whips. And I'll bet the last company around was the one that made the best goddamn buggy whip you ever saw. Now how would you have liked to have been a stockholder in that company? You invested in a business and this business is dead. Let's have the intelligence, let's have the decency to sign the death certificate, collect the insurance, and invest in something with a future. "Ah, but we can't," goes the prayer. "We can't because we have responsibility, a responsibility to our employees, to our community. What will happen to them?" I got two words for that: Who cares? Care about them? Why? They didn't care about you. They sucked you dry. You have no responsibility to them. For the last ten years this company bled your money. Did this community ever say, "We know times are tough. We'll lower taxes, reduce water and sewer." Check it out: You're paying twice what you did ten years ago. And our devoted employees, who have taken no increases for the past three years, are still making twice what they made ten years ago; and our stock - one-sixth what it was ten years ago. Who cares? I'll tell you. Me. I'm not your best friend. I'm your only friend. I don't make anything? I'm making you money. And lest we forget, that's the only reason any of you became stockholders in the first place. You want to make money! You don't care if they manufacture wire and cable, fried chicken, or grow tangerines! You want to make money! I'm the only friend you've got. I'm making you money. Take the money. Invest it somewhere else. Maybe, maybe you'll get lucky and it'll be used productively. And if it is, you'll create new jobs and provide a service for the economy and, God forbid, even make a few bucks for yourselves. And if anybody asks, tell 'em ya gave at the plant. And by the way, it pleases me that I am called "Larry the Liquidator." You know why, fellow stockholders? Because at my funeral, you'll leave with a smile on your face and a few bucks in your pocket. Now that's a funeral worth having!
Acum, back to business. Ati aflat cine si cand a rostit cuvintele din precedentul Quiz (cel cu Other's People Money)? E Lawrence Garfield (exceptional nume!) jucat de Danny DeVito in Other's People Money - 1991. V-am promis un bonus: o sa va redau un fragment de dialog, care mi se pare genial. Este vorba despre batalia argumentelor in fata actionarilor, purtata de Andrew Jorgenson (Gregory Peck, majestuos si impunator, mostenitor al celor ce au infiintat firma in discutie) si Larry Garfield (a.k.a. Larry the Liquidator):
Andrew Jorgenson: I want you to look at him in all of his glory: "Larry the Liquidator." The entrepreneur of post-industrial America, playing God with other people's money. The robber barons of old at least left something tangible in their wake- a coal mine, a railroad, banks. This man leaves nothing. He creates nothing. He builds nothing. He runs nothing. And in his wake lies nothing but a blizzard of paper to cover the pain. Oh, if he said, "I know how to run your business better than you," that would be something worth talking about. But he's not saying that. He's saying, "I'm gonna kill you because at this particular moment in time, you're worth more dead than alive." Well, maybe that's true, but it is also true that one day this industry will turn. One day when the yen is weaker, the dollar is stronger, or when we finally begin to rebuild our roads, our bridges, the infrastructure of our country, demand will skyrocket. And when those things happen, we will still be here, stronger because of our ordeal, stronger because we have survived. And the price of our stock will make his offer pale by comparison. God save us if we vote to take his paltry few dollars and run. God save this country if that is truly the wave of the future. We will then have become a nation that makes nothing but hamburgers, creates nothing but lawyers, and sells nothing but tax shelters. And if we are at that point in this country, where we kill something because at the moment it's worth more dead than alive, well, take a look around. Look at your neighbor. Look at your neighbor. You won't kill him, will you? No. It's called murder, and it's illegal. Well, this, too, is murder, on a mass scale. Only on Wall Street, they call it maximizing shareholder value, and they call it legal. And they substitute dollar bills where a conscience should be. Damn it! A business is worth more than the price of its stock. It's the place where we earn our living, where we meet our friends, dream our dreams. It is, in every sense, the very fabric that binds our society together. So let us now, at this meeting, say to every Garfield in the land, here, we build things, we don't destroy them. Here, we care about more than the price of our stock. Here, we care about people. Thank you.
...................................................................................................................................................................
Lawrence Garfield: [In response to Jorgy's speech] Amen. And amen. And amen. You have to forgive me. I'm not familiar with the local custom. Where I come from, you always say "Amen" after you hear a prayer. Because that's what you just heard - a prayer. Where I come from, that particular prayer is called "The Prayer for the Dead." You just heard The Prayer for the Dead, my fellow stockholders, and you didn't say, "Amen." This company is dead. I didn't kill it. Don't blame me. It was dead when I got here. It's too late for prayers. For even if the prayers were answered, and a miracle occurred, and the yen did this, and the dollar did that, and the infrastructure did the other thing, we would still be dead. You know why? Fiber optics. New technologies. Obsolescence. We're dead alright. We're just not broke. And you know the surest way to go broke? Keep getting an increasing share of a shrinking market. Down the tubes. Slow but sure. You know, at one time there must've been dozens of companies making buggy whips. And I'll bet the last company around was the one that made the best goddamn buggy whip you ever saw. Now how would you have liked to have been a stockholder in that company? You invested in a business and this business is dead. Let's have the intelligence, let's have the decency to sign the death certificate, collect the insurance, and invest in something with a future. "Ah, but we can't," goes the prayer. "We can't because we have responsibility, a responsibility to our employees, to our community. What will happen to them?" I got two words for that: Who cares? Care about them? Why? They didn't care about you. They sucked you dry. You have no responsibility to them. For the last ten years this company bled your money. Did this community ever say, "We know times are tough. We'll lower taxes, reduce water and sewer." Check it out: You're paying twice what you did ten years ago. And our devoted employees, who have taken no increases for the past three years, are still making twice what they made ten years ago; and our stock - one-sixth what it was ten years ago. Who cares? I'll tell you. Me. I'm not your best friend. I'm your only friend. I don't make anything? I'm making you money. And lest we forget, that's the only reason any of you became stockholders in the first place. You want to make money! You don't care if they manufacture wire and cable, fried chicken, or grow tangerines! You want to make money! I'm the only friend you've got. I'm making you money. Take the money. Invest it somewhere else. Maybe, maybe you'll get lucky and it'll be used productively. And if it is, you'll create new jobs and provide a service for the economy and, God forbid, even make a few bucks for yourselves. And if anybody asks, tell 'em ya gave at the plant. And by the way, it pleases me that I am called "Larry the Liquidator." You know why, fellow stockholders? Because at my funeral, you'll leave with a smile on your face and a few bucks in your pocket. Now that's a funeral worth having!
luni, aprilie 06, 2009
Tehnici de vanzare (II)
Despre atitudine. Despre acel concept pe care toti "managerii" il folosesc atunci cand se refera la defectele subalternilor.
Se intalnesc Itic si Strul. Itic, suparat. Strul, vesel, n-avea nicio treaba.
S: - Frate, am scapat de toate problemele!
I: - Da' cum ai facut, ma?
S: - Mi-am luat un elefant, frate!
I: - Hai ba, lasa vrajeala, ca nu-mi arde de poante...
S: - Nici o vrajeala, ma. Am scapat de toate problemele. Stii parcul meu de masini? Vine elefantul in fiecare zi, le spala cu trompa, da cu coada, le lustruieste. Nevasta-mea... stii ca e obsedata cu gradina de flori. N-am treaba, le stropeste asta de cinci ori pe zi... jet mic, jet mare. Copiii... stii ce disperat eram cu ei. Acum am si uitat ca-i am. Ii ia elefantul cu trompa, ii pune in spate, ii plimba prin cartier, joaca fotbal cu ei. Nu mai am niciun stres.
I: - Da' cat ai dat, ma, pe el?
S: - 100.000 de euro, da' face toti banii...
I: - Auzi, ma... Nu mi-l vinzi mie?
S: - Ce-s nebun!?! Ba, nene, asta acum e parte din familie, nu e de vanzare.
I: - Hai ma ca-ti dau 150.000 ! Da-mi-l mie, doar stii ce probleme am acasa!
S: - Nu se poate, ma. E sufletul nostru, cum sa ne despartim de el?
I: - Hai, ba, ca-ti dau 200.000, da-mi-l, sa scap de belele.
S: - Nu se poate, ba Itic, tu nu intelegi. Iti comand si tie unul, daca vrei, da' ai de asteptat un an.
I: - Bai, Strul, iti dau 300.000! Ajuta-ma sa-mi rezolv problemele, ce dracu', suntem ca fratii, am inceput impreuna sa facem afaceri...!
S: - Bine, ma, hai. Da' sa stii ca ti l-am dat de la inima, era ca si copilul nostru. Dupa 6 luni se intalnesc astia iar. Strul vesel. Itic, terminat, cu parul alb, cearcane mari, ii zvacnea un ochi...
I: - Bai, Strul, ce mi-ai facut, ba? M-ai nenorocit cu elefantul asta!
S: - De ce, ma?
I: - Nu face nimic, mai frate. Parcul meu de masini, il stii... S-a suit cu curu' pe masini, mi le-a strivit pe toate! Nevasta-mea... obsedata si ea cu florile, s-a c.... pe ele, nu se mai vede o petala sub diatamai balega. Copiii... nu-i haleste, dar ii bate cu trompa, ii alearga peste tot. Sunt terminat!
S: - Bai, Itic, tu ai o problema!
I: - Da, ma, stiu, cu elefantul de la tine...
S: - Nu, ba! Tu, cu atitudinea asta, n-o sa vinzi niciodata elefantul ala!
Se intalnesc Itic si Strul. Itic, suparat. Strul, vesel, n-avea nicio treaba.
S: - Frate, am scapat de toate problemele!
I: - Da' cum ai facut, ma?
S: - Mi-am luat un elefant, frate!
I: - Hai ba, lasa vrajeala, ca nu-mi arde de poante...
S: - Nici o vrajeala, ma. Am scapat de toate problemele. Stii parcul meu de masini? Vine elefantul in fiecare zi, le spala cu trompa, da cu coada, le lustruieste. Nevasta-mea... stii ca e obsedata cu gradina de flori. N-am treaba, le stropeste asta de cinci ori pe zi... jet mic, jet mare. Copiii... stii ce disperat eram cu ei. Acum am si uitat ca-i am. Ii ia elefantul cu trompa, ii pune in spate, ii plimba prin cartier, joaca fotbal cu ei. Nu mai am niciun stres.
I: - Da' cat ai dat, ma, pe el?
S: - 100.000 de euro, da' face toti banii...
I: - Auzi, ma... Nu mi-l vinzi mie?
S: - Ce-s nebun!?! Ba, nene, asta acum e parte din familie, nu e de vanzare.
I: - Hai ma ca-ti dau 150.000 ! Da-mi-l mie, doar stii ce probleme am acasa!
S: - Nu se poate, ma. E sufletul nostru, cum sa ne despartim de el?
I: - Hai, ba, ca-ti dau 200.000, da-mi-l, sa scap de belele.
S: - Nu se poate, ba Itic, tu nu intelegi. Iti comand si tie unul, daca vrei, da' ai de asteptat un an.
I: - Bai, Strul, iti dau 300.000! Ajuta-ma sa-mi rezolv problemele, ce dracu', suntem ca fratii, am inceput impreuna sa facem afaceri...!
S: - Bine, ma, hai. Da' sa stii ca ti l-am dat de la inima, era ca si copilul nostru. Dupa 6 luni se intalnesc astia iar. Strul vesel. Itic, terminat, cu parul alb, cearcane mari, ii zvacnea un ochi...
I: - Bai, Strul, ce mi-ai facut, ba? M-ai nenorocit cu elefantul asta!
S: - De ce, ma?
I: - Nu face nimic, mai frate. Parcul meu de masini, il stii... S-a suit cu curu' pe masini, mi le-a strivit pe toate! Nevasta-mea... obsedata si ea cu florile, s-a c.... pe ele, nu se mai vede o petala sub diatamai balega. Copiii... nu-i haleste, dar ii bate cu trompa, ii alearga peste tot. Sunt terminat!
S: - Bai, Itic, tu ai o problema!
I: - Da, ma, stiu, cu elefantul de la tine...
S: - Nu, ba! Tu, cu atitudinea asta, n-o sa vinzi niciodata elefantul ala!
Tehnici de vanzare (I)
Care este, din punctul tau de vedere, cea mai comuna greseala pe care o fac oamenii de vanzari?
De la gandacul bolsevic la muza capitalista (I)
"I’m talking about liquid. Rich enough to have your own jet. Rich enough not to waste time. Fifty, a hundred million dollars, Buddy. A player. Or nothing.The richest one percent of this country owns half our country’s wealth, five trillion dollars. One third of that comes from hard work, two thirds comes from inheritance, interest on interest accumulating to widows and idiot sons and what I do, stock and real estate speculation. It’s bullshit. You got ninety percent of the American public out there with little or no net worth. I create nothing. I own. We make the rules, pal. The news, war, peace, famine, upheaval, the price per paper clip. We pick that rabbit out of the hat while everybody sits out there wondering how the hell we did it. Now you’re not naive enough to think we’re living in a democracy, are you buddy? It’s the free market. And you’re a part of it. You’ve got that killer instinct. Stick around, pal, I’ve still got a lot to teach you............If you’re not inside, you’re outside!.........................I don't throw darts at a board. I bet on sure things. I look at a hundred deals a day. I pick one. .......................Read Sun-tzu, The Art of War. Every battle is won before it is ever fought............ If you need a friend, get a dog................ The most valuable commodity I know of is information........................... Greed captures the essence of the evolutionary spirit. "
Wall Street - 1987
Urmaream scenele si dialogurile cu gura cascata si ma gandeam ca "asa ceva nu se exista" decat in filme. Au trecut doar cativa ani si am vazut cum viata bate rau, da' rau de tot filmele, iar Gordon Gekko ramane un puber virgin si idealist in comparatie cu "ai nostri".
Quiz: recunosti personajul?
........: "I love money. I love money more than the things it can buy. There's only one thing I love more than money. You know what that is? OTHER PEOPLE'S MONEY"
Bonus: stati pe aproape. Vine..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
