In trecere pe aici (VI)

 

Cele mai mari frici pe care le-am avut in copilaria timpurie au fost doua:  un iepure si baba Dotsa. Cu iepurele m-am procopsit cand am facut o excursie. Sa ma omori si nu mai stiu unde si cu cine.  Tin minte doar cum stateam incremenit in fata unui iepure zburlit, ascetic si exoftalmic, ridicat pe labele posterioare si cu gura larg deschisa, din care rasarea cea mai infioratoare dantura ever.  Atat de fraged si de apetisant nu m-am simtit niciodata apoi.  L-am visat ani in sir cum ma fugarea asimptotic si-si clantanea coltii infiorator, gata sa ma insface de picioare. Mult timp dupa aceea, cand vedeam cate o persoana cu ochii mai proeminenti ma asteptam sa se transforme in iepurele carnivor.

Pe baba Dotsa o chema Dorotheea si, in tineretea ei de sasoaica, a fost o frumusete.  Eu am apucat-o garbovita, carunta si mustacioasa. Avea un halat de molton visiniu si mocasini pepit, cu ciorapi flenduriti care se revarsau lejer. Cand vorbea cu mine, ma apuca de mana cu degetele ei ca niste crengi desfrunzite si cu unghii verzui.  Stateam intr-o casa veche, in Viitorului, la etajul 3. Ea statea la etajul 1 sau 2, nu mai retin. Tin insa minte ca, odata, cand coboram pe scari cu trotineta ca sa ma dau prin curte, baba Dotsa m-a prins iar de mana si m-a bagat in apartamentul ei. Pentru mine, era pestera lui Polifem.  M-a pus sa ma dau cu trotineta in livingul ei, in jurul mesei. Cu inima in gat si fara glas am dat cateva ture si, cand am prins ocazia, am zbughit-o pe usa lasand trotineta balta dar fiind fericit ca scapasem nemancat.  Mi se spusese povestea casei din turta dulce si stiam cat de perverse sunt babele si hamesite.  Cred ca cei mari simteau si o anumita voluptate povestind cum cuptorul poate fi folosit si la altceva decat la copt cozonaci.  Dupa faza asta am invatat sa cobor scarile ca un apas.  Cand urcam in schimb, puteam urla cat puteam. Deja ai mei erau acasa si ma durea la basketii mei chinezesti de baba Dotsa.

In trecere pe aici (V)

 Mia Madre era o fiinta autoritara, orgolioasa si, ca orice femeie, avida de control.  Bula ei de siguranta era divizata in bule concentrice, in care nevoia de control era direct proportionala cu rolul ocupantilor nivelului respectiv.  In centru, la Nivelul 0 (zero!) eram eu.  Asta de la un timp, cand maica-mii i-au revenit instinctele maternale, adica pe la 4- 5 ani ai mei. Pana atunci am fost surghiunit la tara, la bunici si, apoi, la o matusa a maica-mii.  Am tot incercat sa imi dau seama de unde lipsa de afectiune fata de mine (cel putin in primii ani). Singura explicatie este ca madre a fost afectata emotional de moartea primului lor copil, Cornel.  Toata lumea il iubea pe Cornelus (cum isi amintesc toti, nostalgic) pentru ca zambea in permanenta, era frumusel (pentru varsta lui) si foarte bolnav.  Aparent, primul meu rol in viata a fost sa il inlocuiesc iar singura calitate pentru care ai mei & Co s-au rugat a fost sa fiu sanatos. Ceea ce, intr-o oarecare masura s-a si intamplat.

Dupa ce am invatat sa citesc (vezi episodul precedent) si sa spun povesti mie insumi sau ascultatorilor ocazionali, maica-mea a planificat evadarea din cartierul Viitorului, un cartier vechi, cu case vechi, cu strazi vechi si prafuite, cu magazine mici si vechi si vecini ciudati.  Ne-am mutat in Drumul Taberei, care era atunci in constructie.  In tot cartierul (care acum are sute de mii de locuitori) erau maxim zece blocuri, iar unul dintre ele era blocul unde ne-am mutat. Cred ca am fost primii mutati. Apartamentul nostru era aproape gol, ca si blocul. Daca undeva in bloc se lucra la un calorifer, se auzea ca si cum ar fi fost in camera alaturata. In prima zi singur acasa nici nu m-am dat jos din pat. Se auzeau pasi, voci si dangate metalice si, din clipa-n clipa m-asteptam sa navaleasca necunoscutii peste mine, in camera. 

Peste cateva saptamani am iesit sa explorez imprejurimile, prin noroaie, placi de beton, bidoane de prenandez si foi de carton bituminizat.  Cartierul incepea sa se populeze si, curand, au inceput sa se formeze primele biotopuri sociale specifice copilariei si adolescentei: gastile de cartier.

Fulg de nea

 Esti 70% apa, My Friend!  Susceptibilitatea ta de a capta vibratii de toate felurile te-a facut ceea ce esti azi.  Daca te-as asemui cu un fulg de nea, ceea ce esti de fapt, dragostea si veselia din viata ta ti-au sculptat zone cu amprenta unica, vitralii care bucura sufletul celor din jur.  Ura si emotiile negative si-au luat tributul si au sapat propriile umbre in Tine.  Ca sa intelegi ce efect au vibratiile asupra noastra, ar trebui sa citesti cine a fost Masaru Emoto si ce reprezinta constiinta apei.  Poti incepe de aici.  

Nu exista concluzii la ce am scris. Nu exista retete.  Existam doar noi, intr-un ocean de emotii si un mic indemn: Be like water, My Friend! 

Suma greselilor noastre...

 ...suntem noi.  

Greselile sunt dovada curgerii noastre catre o forma care sa ne reprezinte.  Reprezinta opusul stagnarii, a baltirii in cvasistabilitatea existentei cotidiane, a satisfactiei ca suntem unde trebuie sa fim.

Care este cea mai mare greseala a mea?  Nu stiu. Nu vreau sa fac un concurs.  Si nici nu vreau sa pozez intr-un intelept care le-a trait pe toate. Probabil ca lista a ramas deschisa.

O greseala a fost sa incerc sa reiau legatura cu cineva special, intr-un moment in care eram departe de vindecare, dupa o relatie pe care o credeam terminata.  Ma face aceasta greseala mai intelept?  Poate.  Ma face mai tolerant (as fi vrut sa scriu empatic, dar poate ca as exagera) cu cei care au nevoie de vindecare?  Cu siguranta. 

Dar inainte de asta, credeam ca pentru a fi fericit trebuie sa fiu cu persoana iubita. Alta greseala. Nu stiam ca trebuie intai sa fii fericit cu tine insuti, cu toate urmarile ce decurg de aici. Acum stiu ca rolul celuilalt nu e sa te faca fericit, ci pur si simplu sa rezoneze cu tine la anumite lucruri.  E o relatie care vibreaza? e ok. Sincronicitate?  e ok. Ma face asta mai intelept?  Poate. M-ar face fericit?  Poate.  M-ar face mai atent? Cu siguranta.

In trecere pe aici (IV)

 Am inceput sa vorbesc tarziu, repezit si peltic, mancand litere si energia celor care chinuiau sa ma asculte.  Simteam nevoia sa vorbesc pentru ca aveam lucruri importante de spus:  povestile si fanstasmele care ma bantuiau ziua, respectiv noaptea. 

Imi amintesc de o intamplare care mi-a revenit in memorie zeci de ani.  Se facea ca eram la tara, la bunici.  In vizita erau niste straini pe care nu ii mai vazusem si care se purtau foarte binevoitor cu mine.  Aveau un microbuz alb (gen VW bus, dupa reconstituirea mentala ulterioara) si m-au luat cu ei la plimbare.  Nu stiu unde am mers, cat timp si ce altceva am mai facut in timpul acesta. Imi amintesc doar imaginea panoramica a soselei cenusii care se scurgea sub masina, copacii care se duceau numai ei stiau unde si mirosul vag de benzina.  Tin minte pana si caldura femeii care ma tinea in brate:  nu era maica-mea.  De fiecare data cand le povesteam si repovesteam intamplarea asta alor mei, imi repetau ca nu a existat.  Niciodata nu am plecat din casa bunicilor decat insotit de cel putin unul dintre parinti.  Tot de casa bunicilor ma leaga suieratul nocturn al unei locomotive, care se auzea de undeva departe, dincolo de curtea casei si de campul din spatele ei.  Suieratul acela ma transporta intr-o lume pestrita, grabita sa isi gaseasca loc in niste vagoane de lemn, fara mobilier si fara pic de confort. Doar paie aruncate pe podea. Eu petreceam jumatate de noapte cu ochii in tavan, traind repetat scena unei migratii prin care trecusem candva, in alta viata.  

Vorbitul, asa imperfect cum a fost, m-a ajutat sa incep sa citesc.  Ca sa scape de gangavelile mele, maica-mea a inceput sa imi aduca niste carti. Aveam cam patru ani.  Prima carte, Colt Alb.  Prima carte, prima dragoste: animalele, dar si prima durere: oamenii care fac rau animalelor. Am invatat repede sa citesc.  Intrebam ce litera e fiecare, mi se spunea, si eu o regaseam de mai multe ori pe prima pagina.  Acolo am stat mai mult. La un moment dat, am inceput sa compun cuvinte.  Cuvintele erau fascinante.  Descoperirea unui cuvant era rezolvarea unei ghicitori.  Apoi am descoperit sensul unora dintre cuvinte.  Apoi am vazut ca sunt legate si spun o poveste.  Cand am ajuns la poveste, lumea s-a schimbat.  Prima pagina a devenit prima suta de pagini, iar apoi prima carte s-a transformat in primele zece carti.  

Cand a venit toamna, ai mei s-au gandit ca am stat prea mult la tara si m-au adus inapoi in Bucuresti. Stateam in Viitorului.  Sambata mergeam cu tatal meu sa punem un bilet la Pronosport.  In vitrina era o papusa cu corp de minge de fotbal din aceea feliata.  Eu silabiseam " Si I-li-e fa-ce sport...". Taica-meu nu a stiut niciodata sa imi explice cine e Ilie si de ce trebuie sa faca sport. Si nici bun la spus povesti nu era.  Maica-mea s-a prins ca e rost de lauda cu baiatul ei, si de unde nu stia cum sa ma ascunda cand deschideam gura, acum ma expunea tuturor ca mare lector.  Asta pana a venit matusa-mea, Lusa, invatatoare si pedagog, care m-a pus sa citesc.  Am luat Colt Alb, pe care deja il stiam pe dinafara, si am inceput sa turui. Dupa ce m-a ascultat cu compasiune cateva secunde, a dat verdictul:  dar Madi, nu stie niciun semn de punctuatie!  Cum e posibil?  Madi (maica-mea) era prea fudula sa se impiedice in detalii. Urmarea:  am invatat semnele de punctuatie si cititul cu oarecare intonatie.  

Curand, toamna a venit si, odata cu ea, taica-meu a trebuit plece pe teren. Maica- mea a decis ca nu pot ramane toata ziua singur intr-o mansarda de casa veche, asa ca am inceput calvarul caminului cu program saptamanal...

Baudelaire nici nu banuia

Cea mai mare viclenie a diavolului nu este aceea de a ne face să credem că nu există, ci aceea de a ne face sa credem ca semănăm cu el. Că suntem de-o seamă. Că suntem și noi la fel de vinovați.

Pierdut in nuante de gri

Cu palaria pe ochi si cu tigara in coltul gurii
Incetisor, m-asez pe marginea bordurii...
N-am ce sa fac, nu-i de mirare
Ca ma uit intr-o parte si alta si cad in uitare:
Uitare de mine, uitare de tine,
Uitare de rau, uitare de bine.
Oriunde ma uit, vad mii de picioare...
Miriapod cenusiu, lipsit de culoare,
Se agita la stanga, la dreapta, rasarit si apus,
Si latra, si urla, si tace, sopteste pe-ascuns
Blestemul orasului, cimitir de nuante,
Aleile parcului, creuzet de sperante.
Ma simt paralizat... desi mintea imi spune sa plec
In haul din suflet, pervers, ma aplec.
..............................................................
Incet, incet, s-a intunecat
Iar monstrul, tiptil, a plecat.
A inceput ploaia.
Ce bine imi pare!
Va sterge urma miilor de picioare.
P.S.
Oare?