Tara noastra...

Tara noastra e facuta prost. Adica nu e condusa prost, cum credeau toti fraierii, including me. Nope, e facuta prost de la inceput. Prea buna, prea de la tara: cu munti, dealuri, mare, campii manoase... bleah... tot mixul de cookies pe care il inghitim nemestecat din clasa intai. Pai cum sa dezvolti instinctul de conservare la niste gaste care primesc dumicatii de-a gata?? Degenerare poate e prea mult spus, dar lipsa congenitala de cojones, de mandrie nationala (nu patriotarda, da?!!) si de inteligenta sociala e evidenta. Singura sansa de stabilizare si de organizare vine din exterior, asa cum ne-am obisnuit de niste decenii bune.

Suntem niste japonezi pe invers. Ei au trait mii de ani intr-un mediu ostil si au ajuns unde au ajuns valorificand fiecare graunte de resursa, de orice gen.

Noi nu am trecut prin purgatoriul selectiei naturale.La noi totul e amestecat, ambiguu si prostesc, pentru ca ne-am nascut fiecare cu inocularea ca ni se cuvine orice, ca indiferent de IQ-ul nostru suntem genii carpatine. De aia vezi instalatori ministri de cultura samd.

Exista lumi...

pai da, exista lumi pe care doar le intuim, le intersectam uneori fara a fi constienti de ele. Nu se scrie despre ele la stirile de la ora 5, Antenele nu le baga in seama, Dilema (nici aia veche nici aia mai proaspata)le cam ignora. Si totusi exista si ne marcheaza existenta in mod traumatic uneori, ne lasa muti, privind in gol si intrebandu-ne sec "wtf... ce caut eu in viata mea? ce se intampla?"

Una dintre aceste lumi este lumea sosetelor care se duc atunci cand se duc...
Un capitol din fizica cuantica, ala care nu apare in manualele noastre de scoala, liceu, facultate sau scoala de moase, scrie ca sosetele si ciorapii au o dinamica aparte, care nu tine cont de legile lui Newton, Constitutia Romaniei sau de legea sigurantei statului. Capitolul asta spune ca daca in masina de spalat bagi 2 perechi de sosete si 3 de ciorapi, impreuna cu alte lucruri care compun garderoba umana, la intinsul rufelor vei constata invariabil, irefutabil si iremediabil ca una dintre perechile de sosete / ciorapi este INCOMPLETA. SI aici incepe Odiseea sosetei orfane, acest Oliver Twist ar lenjeriei noastre. Sunt trist si apatic. Probabil, odata cu aflarea misterului asasinarii lui JFK (btw, la anul se desecretizeaza dosarele...) poate aflu si unde se duc sosetele mele cand se duc...

In trecere pe aici (II)

Pe la varsta de 4 ani am stat o vreme intr-un camin cu program saptamanal.  Viata mea se impartea in 2:  raiul din weekend alaturi de parintii mei si iadul din restul saptamanii.  Odata, m-am dus la educatoare (sau ce erau femeile ce „aveau grija” de copii). I-am spus ca la TV urma sa fie in seara aia un film cu Stan si Bran, dupa care eram innebunit... Drept raspuns, am primit o palma si o expediere in pat.  Cred ca era ora 7.30 seara...

In multe veri imi petreceam vacanta „la tara”, precum multi copii de la oras.  Imi imparteam sederea intre bunicii din partea tatalui si o sora de-a lui.  Aceasta matusa, infirmiera medicala de meserie, era casatorita si avea o fata, Marci, cu 5 ani mai mare ca mine.  Cand era mica, verisoara Marci avea fata de chinezoaica, cu ochii stransi si oblici.  S-a maritat de tanara si a ajuns curand obeza.  Cand aveam vreo 9 ani, fiind in vizita la noi, Marci a cerut o carte de citit.  Maica-mea i-a dat o carte de-a mea, de aventuri.  O citisem deja de vreo 2 ori, pentru ca imi era draga.  Era continuarea lui „Robinson Crusoe” si parea scrisa chiar de eroul respectiv.  Nu stiu daca Marci chiar a ajuns sa citeasca vreodata cartea aia.  Ma indoiesc.  Cert e ca peste 1 an am incercat, la tara fiind, sa imi recuperez cartea pe care o vazusem intr-un fel de vitrina, alaturi de ceva cesti, pahare, un almanah „Scanteia” si niste reviste „Cutezatorii”.  N-a vrut sa imi dea cartea, pretextand ca „i-a fost data de tot”.  Ignora complet faptul ca fusesem de fata cand maica-mea i-o daduse.  Ani de-a randul am incercat fara succes sa imi iau cartea inapoi.  De fiecare data o ceream si eram refuzat vehement.  Niciodata nu mi-a dat prin cap s-o iau pur si simplu si s-o ascund pana plec.

Dupa varsta de 4 ani mi-am vazut visul cu ochii si am stat o perioada cu ai mei in ceea ce se cheama „la casa veche”.  O casa intr-adevar veche, impozanta, cu o curte ingusta, un beci care mirosea absolut ingrozitor si niste pomisori rahitici ce se iteau printre dalele crapate...  Vecini si, probabil proprietari, erau o familie de sasi cu un nume pe care nu mi-l amintesc, decat ca incepea cu H.  Stapana casei era Olga (Olguta pentru cunoscuti) iar barbat-su era sculptor si avea o figura asemanatoare cu cea a nemtilor pe care ii vedeam in filmele de razboi.  Se spunea ca fusese elevul (unul dintre ei) lui Brancusi.  Aveau o fata, Martha, care facea pe baby sitterul cu mine cand invata pentru medicina.  Imi arata uneori niste poze infioratoare cu sectiuni prin corpul uman, cranii si organe disecate.  Odata, cand tanti Olguta tinea in curte lectii de limba germana unor copii cam de varsta mea, eu imi faceam de lucru pe acolo.  Primisem indicatii clare sa nu deranjez „cursantii”, asa ca spatiul meu de manevra era extrem de redus:  nu puteam iesi din curte, nu ma puteam duce in fundul curtii unde zaceau niste statui stranii si terifiante, nu aveam chef sa ma duc in camera mea, unde ma sufocam de plictiseala.  Asa ca urcam si coboram de zeci de ori scara de piatra care garnisea intrarea in casa intr-un unghi oarecum ferit de privirile copiilor care o urmareau plictisiti pe tanti Olguta.  De unde stiu ca erau plictisiti?  A fost nevoie de o fractiune de secunda in care mi-am aratat o parte de fata pe dupa balustrada masiva ca toate capetele copiilor sa se indrepte curioase spre mine.  De aici pana la un intreg spectacol de pantomima pe care l-am tinut pentru ei n-a fost decat un pas.  Picioare aratate stil can-can, maini care numarau pe degete, alte parti anatomice ale mele ieseau si apareau pe rand starnind ropote de ras din partea picilor.  Sa va mai spun ce admonestare am primit de la tanti Olguta si apoi de la maica-mea?  Altadata...

Ce am mai visat..

...eram un dragon.  solzi galben verzui, creasta, colti... eram pe malul unei ape mari (fluviu, mare, ocean, nu stiu)

stiam ca am de facut ceva grav si important..

am inceput sa provoc ceva (cred ca aruncam in apa sau invocam ceva...)

la un moment dat, a iesit un alt dragon, de 10 X mai mare, rosu auriu...

a inceput sa arunce cu un fel de sageti in mine, smulgand bucati de carne din mine...  curand am ajuns si eu de culoare rosie...  tocmai imi ziceam ca that's it!  cand asta mare a urcat langa mine si mi-a acordat toata atentia si dragostea lui...  si lucrurile s-au schimbat...

eu am devenit ce sunt acum, iar dragonul urias un tip intelept si varstnic.  mergeam undeva spre apus si stiam ca trebuie sa indeplinim 10 porunci, pe care doar el, initiatul, le stia....  prima porunca era despre Botezul cuiva important (poate Dumnezeu) pentru ca de fiecare data cand aduceam vorba de asta, 2 lucruri se intamplau:

- inteleptul imi facea din ochi semn sa tac

- acolo unde cerul incepuse sa se intunece se facea lumina si de sus, se auzea un planset de copil.  "Vezi, inca nu e pregatit!"  imi zice a el.  Apoi, a sunat telefonul...   Sunt destul de bulversat.  N-am visat niciodata ceva de genul asta.  Am visat masini, femei, ca ma bateam, ca ma fugareau ursii, ii fugaream eu pe ei, ca pescuiam samd   dar asta....  NU!

In trecere pe aici

Am fost un copil dorit.  Ai mei si-au dorit inca un copil, deoarece primul le murise.  Era tot baiat si il chema Cornel.  Era exact opusul meu:  cu parul inchis si vesnic zambitor. Povara celor 2 karme ma face uneori sa trec de la veselia si candoarea fratelui meu la raceala si pesimismul benign care ma caracterizeaza.  Spre deosebire de fratele meu, eu m-am nascut sanatos si vioi.  Uneori, asa sunt si azi.

In prima copilarie am crescut ba in casa bunicilor, ba la o matusa de-a maica-mii, ba la camin (cu program saptamanal).  Cred ca de aici mi se trage relatia mea cu afectiunea celorlalti: ba o vreau cu ardoare, ca pe aer, ba ma oboseste si ma lasa apatic.  La ai mei am stat prea putin, desi ii iubeam cu disperare.  Uneori credeam ca au uitat de mine.  Taica-meu era un om mai complex decat lasau apucaturile sale sa se vada.  Era insa inchis si nu am comunicat bine cu el.  Ma batea rar, dar ii purtam frica.  Era rigid si dur, desi iubea copiii iar de mine s-a aratat nu o data mandru.  Maica-mea a fost toata viata o tipa tantosa si incapatanata.  Nici acum nu ma lasa sa termin ce am de spus, asa cum a facut toata viata.  Toata copilaria am petrecut-o intre "esti prea mare pentru asta" si "asteapta sa mai cresti".  Asta nu inseamna ca nu am avut o copilarie fericita.  Din momentul in care am inceput sa stau continuu cu ai mei, adica de pe la cinci ani, m-am jucat in toate felurile, uneori singur, alteori cu prieteni imaginari, ba chiar si cu prieteni reali.  Odata am vrut sa-mi fac un avion mare de hartie (dintr-o coala de impachetat) si sa zbor cu el de la etajul 8, unde stateam.  M-am gandit ca daca Georgica, un curcan, mai mare si mai gras decat mine, planase cateva sute de metri, atunci pot si eu...  Maica-mea mi-a dat insa peste cap pornirile aeronautice.

In momentele mele de solitudine juvenila, am citit enorm.  La nici 5 ani am citit Colt Alb si apoi Fram, ursul polar.  Citeam cu nesat, fara sa cunosc semnele de punctuatie.  Toti stiam ca mancam carti si primeam carti de la toata lumea.  Cand mergeam in vizita la varul meu, mai mare cu 7 ani, luam „Lumea animalelor” de Brehm, o cartoaie de 3 kg, si ma afundam intai in lectura si apoi in fotoliu.  Asta era ordinea.  

Dupa ce am inceput sa ies si sa ma joc cu copiii, mi-a iesit vorba ca le stiu pe toate.  Deseori mancam bataie pentru ca indrazneam sa explic unui golan cu 3-4 ani mai mare ca la Polul Nord nu sunt pinguini...

N-am invatat niciodata cu placere, desi in ciclul primar am fost premiant.  Nu eram constiincios si, adesea, in paginile vreunei carti de limba romana puneam un volum din Tarzan sau Winnetou.  In casa, ai mei nu prea se omorau cu tactul legat de cresterea mea.  Ce era important pentru ei era sa "nu-i fac de ras".  Asta inseamna ca trebuia sa iau note mari, sa fiu premiant, sa salut pe toata lumea samd.  Uneori ai mei se bateau si eu asistam neputincios cum se loveau si zgariau.  Maica-mea il pisa pe taica-meu la cap cu bautul si fumatul pana ce acesta o lua razna.  Banuiesc ca era o imagine des intalnita prin cartier, pentru ca nu se scandaliza nimeni. 

La 17 ani, dupa treapta, am fugit la mare pentru prima mea prietena, Mihaela.  Era fata cu care am stat o noapte intreaga la telefon si era toata lumea mea.  Am avut la mare doua dupamieze de vis.  Apoi, la un moment dat, ne-am certat din senin, ca 2 copii.  S-a stricat totul...

Am avut totusi un an in care am invatat de am rupt: clasa a XII-a, cand am invatat pentru facultate.  NU stiu ce m-a motivat mai mult:  dorinta de a fi geolog sau teama de a face armata la trupeti si a ajunge un ratat, cum erau perceputi pe vremea aia cei fara facultate...

Poate va urma.  Poate nu.

Honey Girl

Era spre asfintit iar soarele colora in orange ferestrele blocurilor.  Ma intorceam de la cursuri si nu ma simteam in apele mele. Am urcat cu greu scara blocului si aproape am adormit in lift.  Mi-a luat o suta de ani sa ajung la usa si inca o suta s-o deschid.  M-am tarat pana in bucatarie si mi-am pus capul pe masa ca pe esafod. Agatate de teava robinetului, picaturi de apa cadeau regulat, cu o cadenta diabolica.  Clipocitul lor pervers imi perforau starea de somnolenta, reverberand in senzatia de anxietate pe care o aveam.  Cu infinite eforturi, am reusit sa imi intorc capul catre fereastra.   Cu viteza unui melc apatic privirea s-a impiedicat de borcan.  In borcan era miere.  Atat de multa, ca privirea mi s-a lipit de ea.   Culorile asfintitului se topisera cald in chihlimbarul dulce al mierii. 

A trecut ceva timp pana am vazut-o. Sau poate o urmaream de ceva vreme, fara sa realizez imposibila fantasma.  Nu m-am mirat s-o vad acolo si sa danseze dupa un ritm numai de ea stiut, dupa o muzica numai de ea auzita.  Facea piruete si miscari gratioase cu mainile si capul.  Cand se rotea, bretonul baietesc salta lasand sa se vada o pereche de ochi migdalati.  Avea nasul mic, in vant si gura rosie, cu insinuari de fruct interzis. Se unduia in miere cu agilitatea unei libelule. La inceput parea ca ma ignora pana cand am constatat ca ma zarise.  Parca am vazut si o umbra de zambet sau poate mi s-a parut.  Apoi, sub privirea mea fixa, privirea i-a devenit trista si parca mustratoare.  Nu am inteles de ce, deoarece eu nu faceam nimic. Eram paralizat si doar priveam. Eu priveam, ea dansa. Mai bine zis isi sculpta dansul, lasand imaginatia mea si amurgul sa slefuiasca micul balet. Eram transpus intr-o stare noua, neexplorata. Fara durere, fara dorinte, fara frici dar cu senzatia ca asist la dansul primordial, cu rezonante summeriene.  Moartea si viata se regaseau in palmele micutei baiadere, gratios indoite in chip de balanta... Eram fascinat si hipnotizat asa cum, probabil, se simte micul animal in fata dansului cobrei.  Gratia si senzualitatea ei imi rupeau bucati din suflet, umpland golul ramas cu senzatia inexorabila ca totul se va sfarsi, la un moment dat.  Fara a prinde de veste, soarele a apus, intunericul s-a raspandit in toate colturile iar micuta baiadera a disparut, lasandu-ma sterp si gol pe dinauntru, ca un copac lovit de fulger. Un vag miros de liliac plutea in aer. Ma imaginam sarind, strigand, urland si spargand totul in jur, animat de intrebarea DE CE? De ce primesc un DAR pentru a mi se lua inapoi dupa o clipa? De ce ma simt mai orb decat ieri? De ce sunt brusc surd, si nu mai aud decat franturi dintr-o muzica neinteleasa, cu ritmuri de la facerea lumii? AM luat in cele din urma borcanul, l-am clatinat, l-am deschis, am gustat: era miere si atat!

Disperat, am incercat sa aprind o lanterna, un chibrit, ceva, orice ar fi putut sa mi-o aduca inapoi.  Dar n-a revenit, lasandu-ma in pragul depresiei.

Tarziu, in noapte, n-am mai rezistat intre peretii apasatori si am iesit sa ma plimb.  Putinii trecatori anonimi ma priveau grabit si dispareau in noapte. Sus, ferestre luminate luasera locul stelelor. Aerul rece de primavara a facut sa imi recapat sinele.  Ma uitam dupa ferestrele aprinse ici colo, inchipuindu-mi ce poveste are de spus fiecare. Cand si cand, o viziune fragila isi facea loc pana in imaginatia mea. Am inchis ochii, sperand ca o voi regasi pe micuta zeita a dansului...  N-am vazut-o venind.  Socul fizic m-a smuls din reverie. Am auzit-o gemand usor si intr-o fractiune de secunda niste ochi migdalati m-au sagetat mustratori.  Plecase deja, lasand imaginea unui breton care se zbatea ca o aripa de fluture si un miros de liliac.

AM ramas cateva clipe nauc,  auzind cadenta de metronom a  pasilor ei: 10...9...8...  M-am intors pe calcaie si am ajuns-o in cativa pasi. S-a intors catre mine cu expresia aceea trista, plina de un repros neinteles.

A plecat spre dimineata, dupa ce a dansat acelasi dans dureros de senzual, doar pentru mine. Trecuse cu mult de miezul noptii cand s-a lasat convinsa sa imi danseze iar. Acum insa era un dans material, lasciv si provocator.  Dansul nu mai avea nimic ireal, iar eu am stiut de ce era trista. Stia ce aveam sa ii cer, stia ca nu ma va refuza si stia ce urmare va avea baletul ei.

Cred ca este iar seara. Nori mirific poleiti ma inconjoara si imi dau o stare de imponderabilitate. Plutesc pe un ocean de zgomote si amintiri razlete. Fragmente disparate de intamplari, fraze si chipuri se combina caleidoscopic si se lovesc de mine, disparand apoi ca un fum de tigara.  Ziduri roz se inalta rapid si se naruie si mai rapid in jurul meu. Copaci magnifici infrunzesc, infloresc si se usuca intr-o clipa, sub lumina rece a unui soare violet. Spirale de fum se lasa strapunse de turturi verzui iar printre toate acestea, glasuri dogite se impletesc cu clinchete vesele...

As vrea sa pot deschid ochii si gura ca sa le vorbesc celor din camera. Nu reusesc. 

Atat. Ea se afla acum in fata mea, dansand dureros de provocator. Mainile ei sunt indoite in exterior, ca o balanta...

Calatoria in timp. O promisiune

Mi-am promis ca voi posta cel putin lunar. E prima zi din 2012 si ma grabesc sa ma tin de cuvant. De celelalte promisiuni (dorinte) ma voi ocupa la momentul potrivit.

deci...

...stateam la 30 minute dupa intrarea in noul an si incercam sa scap de mahmureala inerenta Revelionului. Mi-am adus aminte de un film SF, prost dealtfel, dar care m-a facut sa-mi petrec primele clipe din 2012 gandindu-ma la el. Niste tipi se intorceau in timp niste zeci bune de milioane de ani taman bine cat sa impuste un imens dinozaur carnivor care urma sa moara oricum in urma unei eruptii vulcanice. Mesajul ecologist folosit ca pretext de organizatorii de safari preistoric e simplu: plateste bine si te duc sa vanezi monstri fara teama de a deregla evolutia ulterioara. Un incident face ca interactiunea unor clienti cu preistoria sa nu se opreasca doar la vanarea carnivorului condamnat ci sa includa si omorarea unui fluture. De aici, paralela cu Butterfly Effect e evidenta. Istoria ulterioara, inclusiv prezentul, sufera prin deviatii ale biosferei, incepand cu nivelurile inferioare si continuand in valuri sa afecteze plante si animale din ce in ce mai evoluate. O tragedie, ce sa mai.... Aici intervine dilema mea: eroul filmului se intoarce in timp ca sa elimine anomalia in timp ce in jurul sau mediul sufera succesiv transformari din ce in ce mai dramatice. La un moment dat, este evident ca urma sa moara, dar apuca sa se anunte pe el insusi de ce urma sa se intample. Mai departe, binele invinge obviously, bla bla bla...

Reflectia mea era urmatoarea: eu, m-as intoarce in timp (nu stiu cat, un an, zece sau mai mult) ca sa corectez o greseala (sau ceea ce consider acum o greseala) stiind ca dupa aceea urmeaza sa mor? Ma refer la eu de azi, pentru ca eul cel de atunci ar supravietui si, mai mult, ar continua viata fara sa faca respectiva eroare. Cum as putea sa leg constiinta mea de acum de constiinta celui "indreptat"? Sau nu se poate si as muri ca prostul satului? M-am gandit si m-am razgandit... si am constatat ca lucrurile sunt complicate, drept pentru care m-am simtit epuizat si m-am dus la culcare.

PS

Filmul se cheama "A sound of thunder - 2005". O poezie titlul, asa-i?