Fulg de nea

 Esti 70% apa, My Friend!  Susceptibilitatea ta de a capta vibratii de toate felurile te-a facut ceea ce esti azi.  Daca te-as asemui cu un fulg de nea, ceea ce esti de fapt, dragostea si veselia din viata ta ti-au sculptat zone cu amprenta unica, vitralii care bucura sufletul celor din jur.  Ura si emotiile negative si-au luat tributul si au sapat propriile umbre in Tine.  Ca sa intelegi ce efect au vibratiile asupra noastra, ar trebui sa citesti cine a fost Masaru Emoto si ce reprezinta constiinta apei.  Poti incepe de aici.  

Nu exista concluzii la ce am scris. Nu exista retete.  Existam doar noi, intr-un ocean de emotii si un mic indemn: Be like water, My Friend! 

Suma greselilor noastre...

 ...suntem noi.  

Greselile sunt dovada curgerii noastre catre o forma care sa ne reprezinte.  Reprezinta opusul stagnarii, a baltirii in cvasistabilitatea existentei cotidiane, a satisfactiei ca suntem unde trebuie sa fim.

Care este cea mai mare greseala a mea?  Nu stiu. Nu vreau sa fac un concurs.  Si nici nu vreau sa pozez intr-un intelept care le-a trait pe toate. Probabil ca lista a ramas deschisa.

O greseala a fost sa incerc sa reiau legatura cu cineva special, intr-un moment in care eram departe de vindecare, dupa o relatie pe care o credeam terminata.  Ma face aceasta greseala mai intelept?  Poate.  Ma face mai tolerant (as fi vrut sa scriu empatic, dar poate ca as exagera) cu cei care au nevoie de vindecare?  Cu siguranta. 

Dar inainte de asta, credeam ca pentru a fi fericit trebuie sa fiu cu persoana iubita. Alta greseala. Nu stiam ca trebuie intai sa fii fericit cu tine insuti, cu toate urmarile ce decurg de aici. Acum stiu ca rolul celuilalt nu e sa te faca fericit, ci pur si simplu sa rezoneze cu tine la anumite lucruri.  E o relatie care vibreaza? e ok. Sincronicitate?  e ok. Ma face asta mai intelept?  Poate. M-ar face fericit?  Poate.  M-ar face mai atent? Cu siguranta.

In trecere pe aici (IV)

 Am inceput sa vorbesc tarziu, repezit si peltic, mancand litere si energia celor care chinuiau sa ma asculte.  Simteam nevoia sa vorbesc pentru ca aveam lucruri importante de spus:  povestile si fanstasmele care ma bantuiau ziua, respectiv noaptea. 

Imi amintesc de o intamplare care mi-a revenit in memorie zeci de ani.  Se facea ca eram la tara, la bunici.  In vizita erau niste straini pe care nu ii mai vazusem si care se purtau foarte binevoitor cu mine.  Aveau un microbuz alb (gen VW bus, dupa reconstituirea mentala ulterioara) si m-au luat cu ei la plimbare.  Nu stiu unde am mers, cat timp si ce altceva am mai facut in timpul acesta. Imi amintesc doar imaginea panoramica a soselei cenusii care se scurgea sub masina, copacii care se duceau numai ei stiau unde si mirosul vag de benzina.  Tin minte pana si caldura femeii care ma tinea in brate:  nu era maica-mea.  De fiecare data cand le povesteam si repovesteam intamplarea asta alor mei, imi repetau ca nu a existat.  Niciodata nu am plecat din casa bunicilor decat insotit de cel putin unul dintre parinti.  Tot de casa bunicilor ma leaga suieratul nocturn al unei locomotive, care se auzea de undeva departe, dincolo de curtea casei si de campul din spatele ei.  Suieratul acela ma transporta intr-o lume pestrita, grabita sa isi gaseasca loc in niste vagoane de lemn, fara mobilier si fara pic de confort. Doar paie aruncate pe podea. Eu petreceam jumatate de noapte cu ochii in tavan, traind repetat scena unei migratii prin care trecusem candva, in alta viata.  

Vorbitul, asa imperfect cum a fost, m-a ajutat sa incep sa citesc.  Ca sa scape de gangavelile mele, maica-mea a inceput sa imi aduca niste carti. Aveam cam patru ani.  Prima carte, Colt Alb.  Prima carte, prima dragoste: animalele, dar si prima durere: oamenii care fac rau animalelor. Am invatat repede sa citesc.  Intrebam ce litera e fiecare, mi se spunea, si eu o regaseam de mai multe ori pe prima pagina.  Acolo am stat mai mult. La un moment dat, am inceput sa compun cuvinte.  Cuvintele erau fascinante.  Descoperirea unui cuvant era rezolvarea unei ghicitori.  Apoi am descoperit sensul unora dintre cuvinte.  Apoi am vazut ca sunt legate si spun o poveste.  Cand am ajuns la poveste, lumea s-a schimbat.  Prima pagina a devenit prima suta de pagini, iar apoi prima carte s-a transformat in primele zece carti.  

Cand a venit toamna, ai mei s-au gandit ca am stat prea mult la tara si m-au adus inapoi in Bucuresti. Stateam in Viitorului.  Sambata mergeam cu tatal meu sa punem un bilet la Pronosport.  In vitrina era o papusa cu corp de minge de fotbal din aceea feliata.  Eu silabiseam " Si I-li-e fa-ce sport...". Taica-meu nu a stiut niciodata sa imi explice cine e Ilie si de ce trebuie sa faca sport. Si nici bun la spus povesti nu era.  Maica-mea s-a prins ca e rost de lauda cu baiatul ei, si de unde nu stia cum sa ma ascunda cand deschideam gura, acum ma expunea tuturor ca mare lector.  Asta pana a venit matusa-mea, Lusa, invatatoare si pedagog, care m-a pus sa citesc.  Am luat Colt Alb, pe care deja il stiam pe dinafara, si am inceput sa turui. Dupa ce m-a ascultat cu compasiune cateva secunde, a dat verdictul:  dar Madi, nu stie niciun semn de punctuatie!  Cum e posibil?  Madi (maica-mea) era prea fudula sa se impiedice in detalii. Urmarea:  am invatat semnele de punctuatie si cititul cu oarecare intonatie.  

Curand, toamna a venit si, odata cu ea, taica-meu a trebuit plece pe teren. Maica- mea a decis ca nu pot ramane toata ziua singur intr-o mansarda de casa veche, asa ca am inceput calvarul caminului cu program saptamanal...