Cele mai mari frici pe care le-am avut in copilaria timpurie au fost doua: un iepure si baba Dotsa. Cu iepurele m-am procopsit cand am facut o excursie. Sa ma omori si nu mai stiu unde si cu cine. Tin minte doar cum stateam incremenit in fata unui iepure zburlit, ascetic si exoftalmic, ridicat pe labele posterioare si cu gura larg deschisa, din care rasarea cea mai infioratoare dantura ever. Atat de fraged si de apetisant nu m-am simtit niciodata apoi. L-am visat ani in sir cum ma fugarea asimptotic si-si clantanea coltii infiorator, gata sa ma insface de picioare. Mult timp dupa aceea, cand vedeam cate o persoana cu ochii mai proeminenti ma asteptam sa se transforme in iepurele carnivor.
Pe baba Dotsa o chema Dorotheea si, in tineretea ei de sasoaica, a fost o frumusete. Eu am apucat-o garbovita, carunta si mustacioasa. Avea un halat de molton visiniu si mocasini pepit, cu ciorapi flenduriti care se revarsau lejer. Cand vorbea cu mine, ma apuca de mana cu degetele ei ca niste crengi desfrunzite si cu unghii verzui. Stateam intr-o casa veche, in Viitorului, la etajul 3. Ea statea la etajul 1 sau 2, nu mai retin. Tin insa minte ca, odata, cand coboram pe scari cu trotineta ca sa ma dau prin curte, baba Dotsa m-a prins iar de mana si m-a bagat in apartamentul ei. Pentru mine, era pestera lui Polifem. M-a pus sa ma dau cu trotineta in livingul ei, in jurul mesei. Cu inima in gat si fara glas am dat cateva ture si, cand am prins ocazia, am zbughit-o pe usa lasand trotineta balta dar fiind fericit ca scapasem nemancat. Mi se spusese povestea casei din turta dulce si stiam cat de perverse sunt babele si hamesite. Cred ca cei mari simteau si o anumita voluptate povestind cum cuptorul poate fi folosit si la altceva decat la copt cozonaci. Dupa faza asta am invatat sa cobor scarile ca un apas. Cand urcam in schimb, puteam urla cat puteam. Deja ai mei erau acasa si ma durea la basketii mei chinezesti de baba Dotsa.
