Cand iubesti profund o femeie, ajungi sa te iubesti pe tine cum n-ai facut-o niciodata. Prin nu stiu ce magnetism psihoneural (lol, o exista??!?) iti ies la lumina acele trasaturi (hai sa nu le spunem deocamdata calitati) pe care doar ea, cu intuitia si bagaciunea ei specifica, ti le-a insirat pe pervaz. Si cand zic lumina, zic constientizare sau pe-acolo, ca barbatii nu au o limita clara intre constient si subconstient cand e vorba de propriile trairi. Si vine un moment cand te accepti asa cum esti si iti spui ca esti cea mai buna versiune a ta, esti prototipul alpha al celui care iti poarta numele, sufletul, corpul si hainele prin lume. Ai momentul asta de pace cu tine, ca sa poti asimila consecintele iubirii.
Suntem ceea ce iubim si, ca atare, ne lasam personalitatea sculptata in mod continuu in suvoiul cristalin al eternei griji feminine ca persoana iubita sa devina barbat si sa nu ramana caveman. Si cand zic grija, nu ma gandesc la o custodie eterna in care EA are un job full time prin care mai ciocaneste si slefuieste la tine ca la un exponat. Nu. Tu poti fi oriunde, dar femeile au remote control prin care stiu daca ti-e bine sau nu, stiu daca esti in forma in care stiu ele ca trebuie sa fii. Sunt facute sa te transforme. Am o banuiala: ce suntem noi, barbatii? TRANSFORMERS ? :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu