In trecere pe aici (IV)

 Am inceput sa vorbesc tarziu, repezit si peltic, mancand literele si energia celor care se chinuiau sa ma asculte.  Simteam nevoia sa vorbesc pentru ca aveam lucruri importante de spus:  povestile si fanstasmele care ma bantuiau ziua si, mai ales, noaptea. 

Imi amintesc de o intamplare care mi-a revenit in memorie zeci de ani.  Se facea ca eram la tara, la bunici.  In vizita erau niste straini pe care nu ii mai vazusem si care se purtau foarte binevoitor cu mine.  Aveau un microbuz alb (gen old VW bus, dupa reconstituirea mentala ulterioara) si m-au luat cu ei la plimbare.  Nu stiu unde am mers, cat timp si ce altceva am mai facut in timpul acesta. Imi amintesc doar imaginea panoramica a soselei cenusii care se scurgea sub masina, copacii care se duceau numai ei stiau unde si mirosul vag de benzina.  Tin minte pana si caldura femeii care ma tinea in brate:  nu era maica-mea.  De fiecare data cand le povesteam si repovesteam intamplarea asta alor mei, imi repetau ca nu a existat.  Niciodata nu am plecat din casa bunicilor decat insotit de cel putin unul dintre parinti.  Tot de casa bunicilor ma leaga suieratul nocturn al unei locomotive care se auzea de undeva departe, dincolo de curtea casei si de campul din spatele ei.  Suieratul acela ma transporta intr-o lume pestrita, grabita sa isi gaseasca loc in niste vagoane de lemn, fara mobilier si fara pic de confort. Doar paie aruncate pe podea. Eu petreceam jumatate de noapte cu ochii in tavan, traind repetat scena unei migratii prin care trecusem candva, in alta viata.  

Vorbitul, asa imperfect cum a fost, m-a ajutat sa incep sa citesc.  Ca sa scape de gangavelile mele, maica-mea a inceput sa imi aduca niste carti. Aveam cam patru ani.  Prima carte, Colt Alb.  Prima carte, prima dragoste: animalele, dar si prima durere: oamenii care fac rau animalelor. Am invatat repede sa citesc.  Intrebam ce litera e fiecare, mi se spunea, si eu o regaseam de mai multe ori pe prima pagina.  Acolo am stat mai mult. La un moment dat, am inceput sa compun cuvinte.  Cuvintele erau fascinante.  Descoperirea unui cuvant era rezolvarea unei ghicitori.  Apoi am descoperit sensul unora dintre cuvinte.  Apoi am vazut ca sunt legate si spun o poveste.  Cand am ajuns la poveste, lumea s-a schimbat.  Prima pagina a devenit prima suta de pagini, iar apoi prima carte s-a transformat in primele zece carti.  

Cand a venit toamna, ai mei s-au gandit ca am stat prea mult la tara si m-au adus inapoi in Bucuresti. Stateam in Viitorului.  Sambata mergeam cu tatal meu sa punem un bilet la Pronosport.  In vitrina era o papusa cu corp de minge de fotbal din aceea feliata.  Eu silabiseam " Si I-li-e fa-ce sport...". Taica-meu nu a stiut niciodata sa imi explice cine e Ilie si de ce trebuie sa faca sport. Si nici bun la spus povesti nu era.  Maica-mea s-a prins ca e rost de lauda cu baiatul ei, si de unde nu stia cum sa ma ascunda cand deschideam gura, acum ma expunea tuturor ca mare lector.  Asta pana a venit matusa-mea, Lusa, invatatoare si pedagog, care m-a pus sa citesc.  Am luat Colt Alb, pe care deja il stiam pe dinafara, si am inceput sa turui. Dupa ce m-a ascultat cu compasiune cateva secunde, a dat verdictul:  dar Madi, nu stie niciun semn de punctuatie!  Cum e posibil?  Madi (maica-mea) era prea fudula sa se impiedice in detalii. Urmarea:  am invatat semnele de punctuatie si cititul cu oarecare intonatie.  

Curand, toamna a venit si, odata cu ea, taica-meu a trebuit plece pe teren. Maica- mea a decis ca nu pot ramane toata ziua singur intr-o mansarda de casa veche, asa ca am inceput calvarul caminului cu program saptamanal...

Baudelaire nici nu banuia

Cea mai mare viclenie a diavolului nu este aceea de a ne face să credem că nu există, ci aceea de a ne face sa credem ca semănăm cu el. Că suntem de-o seamă. Că suntem și noi la fel de vinovați.

Pierdut in nuante de gri

Cu palaria pe ochi si cu tigara in coltul gurii
Incetisor, m-asez pe marginea bordurii...
N-am ce sa fac, nu-i de mirare
Ca ma uit intr-o parte si alta si cad in uitare:
Uitare de mine, uitare de tine,
Uitare de rau, uitare de bine.
Oriunde ma uit, vad mii de picioare...
Miriapod cenusiu, lipsit de culoare,
Se agita la stanga, la dreapta, rasarit si apus,
Si latra, si urla, si tace, sopteste pe-ascuns
Blestemul orasului, cimitir de nuante,
Aleile parcului, creuzet de sperante.
Ma simt paralizat... desi mintea imi spune sa plec
In haul din suflet, pervers, ma aplec.
..............................................................
Incet, incet, s-a intunecat
Iar monstrul, tiptil, a plecat.
A inceput ploaia.
Ce bine imi pare!
Va sterge urma miilor de picioare.
P.S.
Oare?

Imposibila renastere

Eu:

O data in plus, sarpe de mare nu pot fi...
Ma ustura gatul de la apa de mare

O data in plus, inorog nu pot fi...
Cum as putea sa ma uit in ochii tai si sa te sarut?

O data in plus, vreun pegas inaripat nu pot fi...
Pentru ca am rau de inaltime

O data in plus, fabulos nu pot fi,
Din cauza unor mici defecte.

Ea:

Nu esti fabulos din cauza unor mici defecte, care astazi par mari din cauza Soarelui.

Si a umbrei defectelor tale, care acopera marea
care face stropii sa para mai reci decat sunt
si toate durerile mai grele decat erau....

Obiecte plicticoase

Am trecut, si nu o data, prin cosmarul acceptarii vreunei paturi.  Vorbesc de acea patura din material incert, cu modele incerte, pe care n-o poti pune pe tine direct pentru simplul fapt ca dai in urticarie. "ia mama, ia, ca e din par de camila si tine de cald".  Imi inchipui o camila sfioasa, cu mainile incrucisate in fata, rusinata ca e goala; in timpul asta, niste maini dibace ii torc... stai asa!  ce-i torc?!!  lana? parul? blana? whatever... Ai prins tabloul.
Cred ca standardul meu tocmai a crescut.  Astept patura din par de panda.  Ca astia sigur pot fi tunsi, si m-am plictisit de aerul lor satisfacut de vedete.  Sa-i chelim, sa vedem: le mai arde de joaca?

Vine o vreme

Vine o vreme cand femeile nu mai cauta (constient sau nu) barbati cu acele calitati care le faceau odata sa se infioare... 

Nu se mai lasa vrajite de cate un Gheorghe care se ia de gat cu serpii si dragonii...  Mai degraba se uita dupa baiatul linistit care tunde gazonul, ca sa nu mai aiba serpii si dragonii unde sa se ascunda.

E vremea barbatilor care au cat mai putine defecte (ma refer la defectele critice, acelea care genereaza nesiguranta si durere) si care sunt cat mai predictibili. Chestie de maturitate. Si poate de rafinament.
La barbati e invers. In fiecare barbat se afla un mic Benjamin Button.

In trecere pe aici (III)

Am mai scris de povara celor doua karme pe care simt uneori ca le am: a mea si a fratelui meu netrait. Acum, ca stiu mai multe despre karma, mi-e mai greu sa cred asta.  Karma e unica si e firul care ne leaga de celelalte existente.  In schimb, acum traiesc sub spectrul Eu- rilor din mine. O sa ma opresc la doua dintre acestea, ignorand ceilalti maimutoi care se agita, dau comenzi contradictorii, urla infiorator cand sunt ignorati si nu au maretia acestora despre care vreau sa vorbesc.  In treacat fie spus ca parintii mei, in dorinta inconstienta de a-mi garanta sciziunea intima, mi-au dat doua prenume ca sa fie, ca sa suport exercitiul optiunii exprimate de altii fata de mine inca din leagan.
Sa revin la cei cele 2 personaje care se succed la controlul acrobatiilor cu sufletul si mintea mea.
M-am decis sa le atribui calitatea de Pictori, si le-am dat nume in consecinta.

Primul Pictor este Rembrandt.  Este sobru, de un pesimism moderat combinat cu un realism de luna noiembrie.  Realitatea lui este realitatea frusta a cotidianului ploios, a unei apasari mai mult sau mai putin sugerate, a anxietatilor cu nume sau aduse la lumina de cine stie ce vis premonitoriu.  Este Rondul de noapte al unei discipline impuse de normele morale ale vremurilor pe care le traiesc, ale constrangerilor inoculate de orice persoana autoritara care mi-a intersectat existenta, este pastratorul tablelor cu legi care imi guverneaza prezenta fizica.

Al doilea este Gauguin.  Este copilul rebel care pune vopsea pe clanta si care fuge in Tahiti ca sa se bucure de inocenta plajelor exotice. Este explozia de culoare si de emotie care se revarsa din lucrurile mici, simple si frumoase.  Este evadarea la care recurg atunci cand vreau sa ma incarc cu energie.  Realitatea pictata de el e optimista, calda si toleranta.  Poate fi frenetica si asurzitoare ca un carnaval, sau dimpotriva, linistita si cu miros de flori de tei.